Andrei Vieru, lauréat du Prix littéraire « Casanova » 2014

Andrei Vieru, pianiste de renom international et écrivain d’origine roumaine, a reçu le prix littéraire Casanova 2014, pour l’œuvre «Éloge de la vanité». La distinction, fondée par le mécène français Pierre Cardin, est décernée chaque année à un auteur européen qui écrit en français.  Andrei Vieru se trouve en bonne compagnie en tant que lauréat du Prix Casanova. Par exemple, en 2013 l’auteur russe Andreï Makine a reçu le même prix.

Le jury cette année a été composé de Thierry Clermont, René de Obaldia, Jean-Marie Rouart, Anne de Lacretelle, Eve Ruggieri, Pierre Leroy, Eric Ollivier, Maurizio Serra et Metin Arditit.

Andrei Vieru est né à Bucarest dans une famille de musiciens : son père est le compositeur roumain Anatol Vieru et sa mère, la musicologue russe Nina Vieru. Andrei Vieru vie et créée en France depuis 1988.

Son livre, ”Eloge de la vanité” (Grasset, 320 p., 20 euros), a été fortement applaudi par le public. Un essai sur la condition d’artiste dans le monde contemporain, l’Eloge de Vieru s’appuie sur de nombreux exemples puisés dans la musique, la littérature et ses souvenirs personnels. L’humour et une certaine tranquillité font le délice de ce livre. La presse le compare à La Rochefoucauld, Chamfort, Mme du Deffand et Cioran.

L’entière équipe de l’Institut Culturel Roumain est heureuse de féliciter Andrei Vieru pour son succès littéraire.

 

« Un tour d’horizon très bien mené sur la condition de l’artiste dans le monde contemporain. »

 

(Alice Dubois, Eloge de la vanité de Andrei Vieru: la vanité est-elle un mal?, toutelaculture.com)

 

« Le succès, même celui d’une partition ou d’une plume géniales, n’a la plupart du temps rien à voir avec le génie comme tel. Nous vivons à une époque où l’ouvrage n’importe que très peu; ce qui compte, ce ne sont pas les œuvres, mais les commentaires que leurs auteurs font sur elles. »

(Andrei Vieru, «Éloge de la vanité», Grasset, 320 p., 20 euros)

 

MAT

Publicités

Iulia Popa – Pe urmele lui George Enescu, de la Viena la Paris

Un amestec derutant de modestie, sinceritate şi zâmbet trădează firea candidă, de artist boboc, a Iuliei Popa. Iubeşte muzica de când se ştie, a descoperit pianul la patru ani şi tot atunci s-a lipit iremediabil de el. Ca un premiu de fidelitate, după 16 ani de muncă şi repetiţii nesfârşite, Lia păşeşte pe scena visurilor ei: Paris. Misiunea numărul unu: Cunoaşterea operei şi a personalităţii lui George Enescu, din perspectiva pariziană, parte a lucrării de licenţă din cadrul Conservatorului din Viena. De doi ani Iulia învaţă secretele pianului în oraşul lui Strauss, şi tot în faţa comisiei vieneze va duce percepţia ei despre opera Enesciană. Complice: ICR Paris, care vede în ea un destin promis artei. Iulia vorbeşte puţin, dar aşezat. Atât cât spune merită citit, asimilat. Interviul cu ea vorbeşte despre modestia unui om născut să-i vindece pe oameni, cu muzică, prin muzică, spre muzică…

 

“Petrec zilnic, în medie, cinci ore la pian,

dar nu simt când trece timpul”


Reporter: Iulia, venind către sala de repetiţii, am auzit cîteva note. Ce interpretai şi cât timp acorzi studiului de obicei?

Iulia Popa: Chiar în momentul în care ai intrat interpretam din Ravel. Mă găsesc sub influenţa puternică a spaţiului francez şi, mai mult, Ravel însuşi a avut legăturile lui cu Enescu. De altfel recitalul din decembrie pe care-l pregătesc pentru ICR Paris, şi care se va desfăşura chiar aici, în sala Bizantină din Ambasada României de la Paris va cuprinde partituri din acest compozitor francez. Concertul din decembrie va purta numele de “Enescu şi prietenii săi”, iar eu încerc deja să mă familiarizez cu repertoriul recitalului care va dura aproximativ o oră şi jumătate.

R: Cât repetă un tânăr artist ca tine cu o jumătate de an înaintea unui concert care va dura o oră şi jumătate?

IP: Eu repet în medie undeva pe la cinci ore pe zi, asta în regim de vacanţă. În timpul anului universitar petrec şi opt ore pe zi la pian.Lucrările sunt greu de interpretat şi e foarte mult de muncă, dar nu mi se intâmplă niciodată să număr orele petrecute la clape.Nu mă obligă nimeni să fac asta.Eu ştiu că reprezint doar un muzician în formare care trebuie să muncească mult şi să n-aştepte rezultate miraculoase de pe-o zi pe alta.

R: Spune-mi de ce ai ales pianul şi cum s-a produs prima ta întâlnire cu acest instrument? Era o tradiţie de familie?

IP: E ciudată istoria asta. Provin dintr-o familie obişnuită, fără mari veleităţi în zona muzicală. Tatăl meu e profesor universitar la Facultatea de Teologie din Iaşi, iar mama conduce biblioteca “Dumitru Stăniloaie” din cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. E adevărat însă că exista un pian în casă pe când eu abia învăţam să merg. Era ca un magnet pentru mine. Nu-mi trebuiau păpuşi sau alte accesorii. N-aveam nevoie decât de scobitori pentru a însemna clapele după o metoda proprie, logica unui copil de 3-4 ani. La 6 ani părinţii m-au condus pentru prima dată la un profesor de pian.Îmi place să cânt la pian pentru că îmi dă posibilitatea să explorez mereu teritorii noi în muzică. Celelalte instrumente sunt ceva mai restrictive din acest punct de vedere.

R: Dintre marii compozitori a căror muzică ai interpretat-o în timp, de care te-ai ataşat cel mai tare? Poţi face o asemenea departajare?

IP: Ideal ar fi să te identifici ca muzician cu fiecare piesă pe care o interpretezi. Să curgă prin tine muzica fiecărui compozitor in parte. Doar aşa poţi face mesajul său să ajungă la public. Totuşi, eu am sensibilităţile mele în acest sens. Spre exemplu, de fiecare dată cînd ascult Bach trăiesc un sentiment aparte. Și încă ceva, în clasa a-II-a m-am îndrăgostit pur şi simplu de Paris cînd am învăţat prima piesă de Claude Debussy.

R: Că tot ai adus vorba de Paris, spune-mi cum ţi-a venit ideea să participi în acest concurs de rezidenţe oferite de ICR Paris şi cît a contat că era vorba de Paris?

IP: Ideea a venit simplu. Am aflat de pe Internet de existenţa acestei oportunităţi. Mi-am zis numaidecât că este o şansă unică pentru mine să-mi urmez un vis mai vechi, o iubire de gimnaziu dacă vrei. Iată că visul a devenit realitate peste ani, într-un context nou, în care paşii mei sunt purtaţi în totalitate de muzică.

R: Totuşi, incursiunea ta în Paris nu e doar una de plăcere. În ce măsură îţi oferă programul rezidenţelor şansa de a-ţi atinge obiectivele pe care ţi le-ai propus în proiectul tău?

IP: Parisul meu se suprapune celui real. Pe mine mă ajută să mă descopăr, să mă cunosc, să-mi definesc limitele. Caut interferenţe cu locuri, epoci şi persoane atât de diferite. Am vizitat deja Muzeele de Artă Romantică şi Modernă, necesare poiectului meu, voi merge în curând la casa memorială a lui George Enescu, aflată la Meudon, în apropierea Parisului. Sper că-l voi cunoaşte curând pe Alain Cophignon, cel mai recent biograf al lui Enescu.Nu pot să nu menţionez şi întâlnirea pe care abia o aştept, cu domnul Theodor Paraschivescu, profesor la Conservatorul Superior de Muzică şi Dans din Paris şi un mare cunoscător al operei Enesciene. Toate aceste lucruri mă ajută fundamental în proiectul meu. Aş spune chiar că uneori oraşul mă copleşeste prin grandoarea lui şi prin opţiunile pe care mi le oferă în fiecare zi.

R: L-ai ales pe George Enescu ca subiect în cadrul lucrării de licenţă. Prin urmare, în Paris îţi desfăşori activitatea căutând referinţe despre marele compozitor român. Ce înseamnă George Enescu pentru tine, şi de ce te-ai gândit la el?

IP: Enescu pentru mine este un reper şi un model în ceea ce priveşte arta compoziţiei şi a interpretării. Muzica lui este un spaţiu al regăsirii sinelui cel mai adânc, pentru că reperele lui muzicale vin de departe, din lumea ancestrală a poporului român. Aş fi vrut doar, ca în locul în care studiez, să se audă mai des de Enescu, cel care a făcut primii paşi în formarea sa la Viena, acum mai bine de 100 de ani. Poate că era şi o datorie faţă de cel care ne redă în fiecare an, odată cu marele festival de la Bucureşti, demnitatea noastră de români.

“România mi-a oferit baza în muzică.

Viena înseamnă poarta către marea scenă”



R:
În doi ani vei termina cursurile Conservatorului din Viena. Viitorul tău aparţine scenei internaţionale sau te gândeşti şi la o revenire în România?

IP: Nu-mi place să vorbesc despre proiecte viitoare, atât de îndepărtate. În România mă voi întoarce oricum, mai devreme sau mai târziu, dar nu ştiu dacă pentru o carieră muzicală. Am ales Viena pentru că îmi oferă alte perspective, altă deschidere, dar nu se ştie niciodată ce îţi rezervă viitorul.

R: Ce ţi-a oferit România până acum în procesul tău de asimilarea a muzicii, de învăţare, de instruire? Ce s-a schimbat odată cu etapa vieneză a pregătirii tale?

IP: Nu uit că în România am primit bazele a ceea ce cunosc azi. Profesorii mei din Iaşi,doamnele Carmen Șoltuz şi Mihaela Constantin vor avea mereu recunoştinţa mea. Viena însă mi-a intrat pe sub piele mai repede decât m-aş fi putut gîndi. Mi-a deschis poarta către marea scenă. Muzica nu pulsează nicăieri mai puternic.

R: Care e viaţa ta dincolo de muzică? Ce-ai fi profesat dacă nu-ţi descopereai vocaţia muzicală? Spune-mi filmul şi cartea ta preferată?

IP: Greu de răspuns aici. Nu-mi imaginez viaţa fără muzică. E forţa care-mi stăpâneşte fiinţa.Dacă nu cântam eram cu siguranţă meloman. Iubesc şi filmele însă. Una dintre investiţiile pe care mi le doresc neapărat e un retroproiector pentru filme. La televizor nu mă mai uit de mult. „Jeux d`enfants” e un film care m-a impresionat. Altfel, îmi place să-mi ocup timpul cu o carte bună şi am ca titlu de căpătâi „Citadela” de Antoine de Saint-Exupéry.

“Parisul e un vis ajuns realitate.”


R: Care ar fi mesajul tău pentru cei care se gândesc să participe în viitor la rezidenţele ICR Paris?

IP: Eu cred că iniţiativa ICR este o excelentă oportunitate petru tinerii români care doresc să îşi construiasă o carieră, un univers, să îşi îndeplinească un vis. A câstiga o rezidenţă la Paris este o mare şansă şi un  privilegiu de a trăi, fie şi numai pentru o lună, în vecinătatea marilor spirite ale omenirii, de a trăi în locul unde s-au cristalizat de-a lungul timpului valori durabile şi universale, din care noi culegem astăzi frumuseţi, imagini, cuvinte, sunete cu care ne imbogăţim sufletul, de unde să dăruim mai departe crâmpeie de lumină. În plus, cei de la ICR Paris îmi oferă tot sprijinul de care am nevoie, cale pe care aş vrea să le mulţumesc. Spaţiul de cazare e excelent, iar Sala Bizantină în care repet în fiecare zi, are un aer aparte.

Interviu realizat de Daniel TINCU