Urs Karpatz @ Divan du Monde: 4 décembre 2010

Imprimez votre pass réduction

 

http://www.urskarpatz.com/

Publicités

Raftul lui Em. Galaicu-Păun… Arme grăitoare despre un Ţesut viu

 

Galaicu Paun

residences de creation Paris ICR

Pe Emilian Galaicu-Păun îl zăresc prima oară în lumina mată a unei dimineţi de octombrie într-un hol din clădirea ICR Paris. Poetul s-a tras lângă geam, între biblioteci, cu ochii pe-o carte. Miroase a iarnă, iar cerul gri trimite cu gândul la Polul Nord. Faxurile, telefoanele şi huruitul imprimantelor au amuţit. Institutul tace mâlc. Cu inima cât un purice îl salut pe scriitor. Vocile noastre răsună ca-ntr-o magazie. Coborâm în sala de expoziţie. Lumină tristă, palidă, de toamnă. Em. Galaicu-Păun se strecoară ghiduş printre tablourile cu maidanezi şi ruine prinse în colecţia ”Bucureştiul neiubit”. O istorioară despre grevele din Paris înainte şi înregistrarea curge. Scriitorul urmăreşte atent introducerea. Ochii lui albaştrii se măresc. Începe cu o declaraţie de dragoste: ”Pentru Paris – oraşul lumină”. Pisează graniţele dintre literatură şi film. Vede poezia şi proza ca pe două stări de agregare diferite. Vorbeşte fără aer despre romanul în lucru, ”Ţesut viu. 10 x 10”. Oameni dragi, prezenţi în carte, îi revin în minte. Destăinuirile sale surprind o vâlvătaie fabuloasă care a topit din interior prin forţa-i uriaşă un gheţar numit ICR Paris într-o dimineaţă uitată, de octombrie…

Reporter: Să vorbim mai întâi despre experienţa pariziană din cadrul rezidenţei ICR. Care         este  proiectul dumneavoastră şi cum a răspuns acest sejur de o lună aşteptărilor dvs.?

Emilian Galaicu-Păun: Scriu de peste un deceniu la un roman-palimpsest, Ţesut viu. 10 x 10, în care Decalogul îşi dă mâna cu Decameronul, cele 10 capitole fiind tot atâtea căsuţe ale unui şotron ce poate fi „sărit” atât în ordine numerică (1, 2, 3 etc.), dar şi urmând indicaţiile de lectură ale autorului (1 – 5, 9 – 2, 3 – 6 etc.). Altfel spus, un soi de chassé-croisé continuu, unde locurile și epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămân aceleaşi, de la un cap la altul. Ei bine, într-unul din capitole, naratorul -n tocmai traduce Journal de deuil, scriere postumă a lui Roland Barthes, textul semioticianului francez funcţionând ca o „madlenă proustiană”, iar această muncă îl marchează pe viaţă. Or, fireşte că s-a impus o şedere la Paris, si nu atât la Paris, cât în Cartierul Latin, pe care l-am străbătut de nenumărate ori cu cartea lui Barthes în mâini, pe post de ghid. În plus, graţie colaborării mele cu editura Seuil, am pus mâna pe cartea lui Eric Marty, Roland Barthes, la litterature et le droit a la mort, ce mi-a servit drept busolă într-o lume dominată de figura luminoasă a Mamei. Dacă toată şederea mea la Paris s-ar fi redus doar la întâlnirea cu această carte, şi tot s-ar fi meritat!

 

R: Referitor la Ţesut viu. 10 x 10, romanul la care lucraţi, ce problematică tratează?

Em. G.-P: Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, fiecare capitol „răsturnând” o poruncă din cele zece, ale Decalogului, fără a profana câtuşi de puţin Sfânta Scriptură, ci mai degrabă spre a surprinde până şi-n faptele cele mai banale scânteia divinităţii. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuţi la Vii ajung, rând pe rând, să se alăture celor Adormiţi, în timp ce morţii revin mereu în discuţie, amintire, acţiune. De fapt, nu există frontiere etanşe între lumea noastră şi lumea cealaltă, ambele funcţionând ca un tot întreg. Nu în ultimul rând, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal”, „temă principală cu variaţiuni”.

R: Dumneavoastră aţi abordat în timp mai multe zone literare. Aţi început cu poezia, aţi abordat literatura religioasă, iar acum vă pregătiţi de un debut în proză. Care ar fi argumentaţia pentru asumarea acestei palete de compoziţie?

 

Galaicu Paun

residences de creation Paris ICR

Em. G.-P.: Fără doar şi poate, poezia este şi rămâne nucleul creaţiei mele, paginile de eseu și cronică literară, dar şi cele de teatru, sau proză venind să răspundă unor noi provocări, fiecare gen abordat revendicându-şi propriile lui mijloace de expresie. Pe măsură ce-mi desăvârşeam uneltele sau îmi făuream altele noi, a trebuit să schimb şi aria lor de aplicare – de la comentariul critic la paginile de proză sau teatru. Constantă a rămas preocuparea pentru stil; or, cred cu tărie că stilul este omul. În ultimă instanţă, se cheamă că am cuprins toată literatura, eu care eram pornit să îmbrăţişez doar cariera de poet.

 

 

R: În ce ritm creează autorul Em. Galaicu-Păun? Resimţiţi o exuberanţă creatoare,       răspundeţi spontan unor fluxuri ce se revarsă asupra creatorului, sau lucraţi într-un registru acumulativ, mai lent, în care lucrurile se decantează, se aşează?

 

Em. G.-P.:  Sunt un scriitor „de gradul 3”. Practic de când mă ştiu o scriitură „migăloasă”, anii pe care i-am pus între o carte şi alta numărându-se în creştere (nu mai puţin de 10, între Yin Time, Vinea, 1999, şi Arme grăitoare, Cartier, 2009). Pun numeroase filtre, spre a-mi purifica stilul de reziduuri, chit că nici spontaneitatea nu mi-e străină. Dacă ar fi să-l credem pe cel mai important critic român de poezie al ultimelor decenii, şi anume Al. Cistelecan: „Emilian Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rând, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată.” Ce-aş putea să adaug acestor rânduri, decât că mi-am asumat cu bună ştiinţă această poetică a contragerilor, eu simţindu-mă în largul meu în acest pat al lui Procust numit şi stilul personal.

 

R: Cum clasaţi comunicarea în arta pe care o faceţi? Cât înţelege cititorul din cărţile dvs.? Cât vă propuneţi să înţeleagă?

Em. G.-P.: Sunt deosebit de exigent cu scrisul meu. Dacă o idee s-a „aşezat” într-o formă anume, aceasta înseamnă că a ea epuizat toate celelalte forme cu putinţă. Astfel încât înţelegerea cărţilor mele trebuie să pornească de la miza fiecăreia în parte. În acest sens, nu împărtăşesc părerea unui ilustru literat care zicea: „Cărţile mele au înţelesul pe care i-l atribuie fiecare cititor”. O anumită grilă de lectură cere Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, şi cu totul alta Yin Time, Vinea, 1999, ca să dau un singur exemplu. Nu-i mai puţin adevărat că, în procesul scrisului, plasez numeroase indicatoare, un fel de semne rutiere, pentru o mai bună circulaţie a ideilor, dar asta nu înseamnă că sunt gata să-i iau volanul din mână cititorului meu. Până la urmă, e treaba lui cum conduce. Cu 100 km la oră sau ca un TGV. Important e să nu-i scape nimic din peisaj şi totodată să nu iasă din decor, derapând aiurea. În acest sens, criticii au un cuvânt greu de spus, şi, har Domnului! am avut parte de critici minunaţi.

R: Poezia şi proza reprezintă două genuri literare atât de diferite. V-aţi ocupat de amândouă. Cum ia naştere o formă de creaţie poetică la dumneavoastră, şi cum se naşte proza pe care o scrieţi? De unde?

Em. G.-P.: Nu chiar atât de diferite, precum pare la prima vedere. Mai degrabă sunt vase comunicante, de capacităţi diferite, poezia operând cu vapori, de unde caracterul ei „condensat”, iar proza cu lichide, de unde fluiditatea textului. Totul este să nu le confunzi, impunându-i poeziei un regim lichid, şi prozei unul vaporos. Greu de spus cum anume „ia naştere o formă de creaţie poetică”, ştiu doar că acest lucru se întâmplă prin ridicarea la putere. În cazul prozei, este vorba mai degrabă de o descărcare în egretă, pe arii tot mai întinse.

 

Galaicu Paun

residences de creation ICR Paris

R: Știu de pasiunea pe care o aveţi pentru cinema. Cum resimţiţi interferenţa dintre film şi literatură? Vedeţi literatură în film, sau film în literatură?

Em. G.-P.: Mai mult decât o pasiune, filmul este fereastra mea spre lumea frumosului. Am văzut, ca să zic aşa, un Louvre întreg de Felini, Tarkovski sau Bergman (lista rămâne deschisă), ceea ce a contribuit decisiv la formarea viziunii mele despre lume: una panoramică. Nu-i mai puţin adevărat că, în paralel, am cetit biblioteci, filmul şi cartea fiind funcţii ale aceleiaşi ecuaţii. Sigur, cu alţi ochi priveşti pe ecran decât în carte, această schimbare de perspectivă operând şi o distincţie între spectatorul de cinema şi cititorul de beletristică, ultimul fiind mult mai liber în a-şi apropria textul autorului. Ca să zic aşa: dacă filmul este un produs finit, cartea-i un semifabricat, ţi-o găteşti singur!

 

R: În viaţă ne lovim de accidente: fericite sau nefericite. Credeţi în ideea conform căreia un autor poate fi depăşit de o carte pe care a scris-o? În oglindă, vi se întâmplă să vă reproşaţi că puteaţi da mai mult într-o lucrare?

Em. G.-P.:  Adevăratele cărţi au viaţa lor, adeseori mult mai spectaculoasă decât cea a autorului. Mai mult decât atât, unele cărţi depăşesc de departe potenţialitatea unui autor, dar acestea sunt cazuri fericite. Bunăoară, Hans Christian Andersen a scris o groază de romane, dar a rămas în istoria literaturii cu un mănunchi de poveşti. Numeroase sunt cazurile când un autor dă capodopera vieţii sale chiar la începuturi, restul scrierilor fiind copii tot mai palide. Cum însă tema mi se pare deosebit de vastă, voi spune doar că-l admir pe Ion Barbu pentru că a rămas autorul unei singure cărţi, de mare poezie, Joc secund, chiar dacă a trebuit să plătească pentru asta cu o tăcere de câteva decenii. La fel, mi se pare formidabil gestul lui Paganini care, pe patul de moarte, şi-a distrus toate lucrările pe care le considera imperfecte. În ce mă priveşte, m-am uitat mereu cu ochi critici la „moştenirea” mea literară, astfel încât sunându-mi ceasul antologiilor auctoriale (vezi, Yin Time, Neantologie, Litera, 2004), din prima carte nu am selectat nici un text, din cea de-a doua doar 5 texte, din cea de a treia alte câteva, şi astea revizuite.

 

R: Biografiile scriitorilor vorbesc în general despre oameni stingheri, izolaţi de viaţa socială încă de la vârste fragede. Aceste individualităţi tainice se rup de partenerii de joacă şi chiar de membrii familiei şi se dedică unui partener total: lectura. La dumneavoastră cum a fost?

Em. G.-P.:  E adevărat, am fost un copil foarte sensibil şi visător – nu însă într-atât încât să mă rup de partenerii de joacă. „Ruptura”, dacă o fi fost una, s-a produs mai târziu, când majoritatea colegilor mei au făcut opţiunea pentru „a avea”, iar eu pentru „a fi”. M-am făcut pe mine însumi, scriindu-mi cărţile, dar şi citindu-le pe ale altora, aşa cum nici o şcoală-familie-societate nu ar fi fost în stare. Ceea ce nu înseamnă că aş fi un tip asocial, din contră: consider că intelighenţia are un cuvânt greu de spus în viaţa cetăţii. În acest sens, am susţinut o activitate publicistică pe durata ultimelor două decenii în presa democratică din R. Moldova şi din România, scriind nu doar pe subiecte culturale, ci şi social-politice (a se vedea şi blogul meu de pe www.europalibera.org). Cât priveşte familia, aceasta joacă un rol deosebit de important în viaţa mea de scriitor şi îndrăznesc să afirm că şi scriitorul joacă un rol pe măsură în viaţa familiei.

 

R: În formarea sa ca profesionist, individul arde etape diferite. Poate că, mai mult decât în alte domenii, în publicistică debutul joacă un rol esenţial. Împărtăşiţi acest punct de vedere? Cum poate şti un tânăr autor că a sosit momentul debutului?

Em. G.-P.: Mea culpa: eu mi-am ratat debutul, apărând la 21 de ani cu un volumaş de poeme „curăţele” din toate punctele de vedere, dar lipsite de personalitate. Ce mult îi invidiez pe prietenii mei Ion Mureşan, pentru că a debutat în forţă cu Cartea de iarnă (1981), Ioan Es Pop, că a făcut-o cu Ieudul fără ieşire (1994), sau Dan Coman, cu Anul cârtiţei galbene (2003), pentru a cita cele mai bune 3 debuturi ale ultimelor 3 decenii. Odată sosit momentul trebui să-l simţi, la fel cum Faust ştie când să oprească clipa. Totul e să confirmi ulterior. Aici e hiba. Foarte puţini autori evoluează de la carte la carte, traseul unora arătând ca nişte montagnes russes: cu ascensiuni spectaculoase şi căderi de-a dreptul prăpăstioase. Se ştie, nu te poţi imuniza împotriva rateurilor, dar cel puţin te poţi abţine să dai la tipar tot ce scrii. Spectrul lui Virgil Mazilescu, exigent cu propria poezie până la a friza sterilitatea, s-ar cuveni să-i inspire pe tinerii aspiranţi la gloria mundi.

 

R: Un moment important al biografiei dumneavoastră îl constituie doctoratul făcut la Institutul de Literatură ”Maxim Gorki” din Moscova, între 1986-1989. Povestiţi-ne urmele perioadei respective asupra personalităţii şi creaţiei dumneavoastră.

Em. G.-P.:  Am prins la Moscova, în anii 1986-1989, perioada „romantică” a perestroikăi lui Gorbaciov. Tocmai se publicau scrierile ţinute la index. Din exil fusese rechemat acad. Saharov. Lumea stătea la cozi imense pentru a cumpăra „Moskovskie novosti”, de departe cea mai curajoasă publicaţie din acea epocă. Mai mulţi intelectuali de marcă reveneau la catedre. Kuniţyn, de exemplu. În Biblioteca de Limbi Străine puteai citi până la uitare de sine cărţi româneşti, dintre care unele nu se găseau nici la Bucureşti. Eram îndrăgostit. Într-un cuvânt, Moscova sfârşitului de deceniu a fost oraşul tuturor posibilităţilor, cel puţin pe plan intelectual.

 

R: În final, spuneţi-ne câteva cuvinte despre desfăşurarea acestui program de rezidenţe de către ICR Paris.

 

Galaicu Paun

Galaicu Paun

Em. G.-P.: Puţin înainte de sosirea mea la Paris, ca bursier ICR, eram solicitat de revista „Vatra” să iau parte la o dezbatere cu tema: „Arta traducerii”. Cu permisiunea Dvs., reproduc un mic fragment, semnificativ în economia proiectului meu, romanul Ţesut viu. 10 x 10: „Îndrăznesc să afirm, în cunoştinţă de cauză că este mai uşor să găseşti echivalentele unor termeni specifici, iar la rigoare să le şi inventezi, decât să redai plenar, fără pierderi colaterale, nu atât textul cutărui sau cutărui mare creator, cât acel ceva de-citit-printre-rânduri ce-i condimentează scriitura. Mai mult ca oricare altă artă, cea a cuvântului este una contextuală. Şi… cine ştie dacă nu tocmai partea intraductibilă face deliciul fiecărei literaturi naţionale. A-l traduce pe Roland Barthes, în litera şi spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă. Întrebarea este şi rămâne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rânduri?. Ei bine, prozatorul „traduce” şi el, dar din mai multe surse odată: glasul epocii, vocile interioare ale personajelor, atmosfera oraşelor în care are loc acţiunea etc., etc. Cum unul dintre capitole se desfăşoară (şi) la Paris, mai exact în Cartierul Latin, fireşte că m-am „impregnat” de oraşul-lumină, pentru a-mi iradia întreg romanul!

 

Paris – Chisinău;

27 oct., 3 noiembrie 2010

 

Interviu realizat de Daniel TINCU

Richard Galliano sur la Salle Byzantine du Palais de Béhague: « C’était vraiment une découverte ‘‘choc’’ pour moi »

Richard Galliano

L’Institut Culturel Roumain de Paris a eu l’honneur de présenter deux concerts avec la participation de Richard Galliano dans le cadre des festivals Nuits Classiques au Palais de Béhague et Tzig’n Jazz 2010. Lors du premier concert (Nuits Classiques au Palais de Béhague) Richard Galliano a eu l’amabilité de partager ses impressions:

Reporter : Monsieur Galliano, vous jouez pour la première fois dans la salle byzantine de l’Ambassade Roumaine de France. Comment avez-vous trouvé la salle ?

Richard Galliano : C’était vraiment une découverte ‘‘choc’’ pour moi. C’est une salle qui a beaucoup d’âme. Elle est très musicale et elle a gardé une très belle résonnance. Je la trouve idéale  pour la musique acoustique. Elle nous permet d’obtenir un très bon contact avec le public.

Salle Byzantine du Palais de Béhague

R : Etait-ce la première fois que vous jouez Les Danses Populaires Roumaines de Bartok ?

RG : Je connais les Danses Roumaines de Bartok depuis longtemps. J’ai eu l’occasion de les jouer avec plusieurs amis violonistes. La version accordéon-violon de ces Danses est très juste parce qu’elle est très proche de l’original. C’est quelque chose qui doit rester proche du folklore, de ‘‘la musique de la terre’’.

R : Cette musique trouve alors naturellement sa place, ici, à l’Ambassade Roumaine de Paris ?

RG : C’est une évidence de jouer cette musique ici. J’ai aussi aimé la programmation du spectacle. Passer ainsi de la musique de Bartok et ses influences folkloriques à Ravel et son blues. Après, il y a eu Martinu avec sa musique presque populaire. Même le bis que j’ai joué, à la fin, avec Sarah, « La valse à Margaux », était inspiré de notre folklore à nous. J’aime quand les musiques se rejoignent et quand on casse les frontières.

R : Vous avez joué avec beaucoup de passion le « Libertango » de Piazzolla. Est-ce aussi parce que vous l’avez connu personnellement ?

RG : J’ai eu la chance de connaître Astor Piazzola et d’être ami avec lui. Il m’a donné des conseils très importants qui ont contribué à ma réalisation. Cependant, je n’ai jamais essayé de le copier ou de l’imiter, même si je reconnais qu’il m’a beaucoup inspiré. Le « Libertango », je le joue à ma manière car c’est dans le titre ‘‘la liberté du tango’’. Tous ces genres de musiques : le tango, la musette, la danse folklorique, doivent être joués ainsi « Libertango » c’est-à-dire que l’on doit se les approprier. Je le joue dans presque tous mes concerts et depuis des années. C’est toujours ‘‘un poème’’ de rencontres.

R : Avez-vous ressenti une certaine alchimie en jouant avec Sarah Nemţanu ?

RG : C’était magnifique ce soir avec Sarah. C’est une musicienne de talent avec une grande musicalité et beaucoup de souplesse. J’aime jouer avec des musiciens comme ceux-là quand nous avons l’impression d’être connectés à la microseconde dans nos intentions, dans notre tempo. Ce fut vraiment une belle rencontre.

 

Interview réalisé par Daniel TINCU

Iulia Popa – Pe urmele lui George Enescu, de la Viena la Paris

Un amestec derutant de modestie, sinceritate şi zâmbet trădează firea candidă, de artist boboc, a Iuliei Popa. Iubeşte muzica de când se ştie, a descoperit pianul la patru ani şi tot atunci s-a lipit iremediabil de el. Ca un premiu de fidelitate, după 16 ani de muncă şi repetiţii nesfârşite, Lia păşeşte pe scena visurilor ei: Paris. Misiunea numărul unu: Cunoaşterea operei şi a personalităţii lui George Enescu, din perspectiva pariziană, parte a lucrării de licenţă din cadrul Conservatorului din Viena. De doi ani Iulia învaţă secretele pianului în oraşul lui Strauss, şi tot în faţa comisiei vieneze va duce percepţia ei despre opera Enesciană. Complice: ICR Paris, care vede în ea un destin promis artei. Iulia vorbeşte puţin, dar aşezat. Atât cât spune merită citit, asimilat. Interviul cu ea vorbeşte despre modestia unui om născut să-i vindece pe oameni, cu muzică, prin muzică, spre muzică…

 

“Petrec zilnic, în medie, cinci ore la pian,

dar nu simt când trece timpul”


Reporter: Iulia, venind către sala de repetiţii, am auzit cîteva note. Ce interpretai şi cât timp acorzi studiului de obicei?

Iulia Popa: Chiar în momentul în care ai intrat interpretam din Ravel. Mă găsesc sub influenţa puternică a spaţiului francez şi, mai mult, Ravel însuşi a avut legăturile lui cu Enescu. De altfel recitalul din decembrie pe care-l pregătesc pentru ICR Paris, şi care se va desfăşura chiar aici, în sala Bizantină din Ambasada României de la Paris va cuprinde partituri din acest compozitor francez. Concertul din decembrie va purta numele de “Enescu şi prietenii săi”, iar eu încerc deja să mă familiarizez cu repertoriul recitalului care va dura aproximativ o oră şi jumătate.

R: Cât repetă un tânăr artist ca tine cu o jumătate de an înaintea unui concert care va dura o oră şi jumătate?

IP: Eu repet în medie undeva pe la cinci ore pe zi, asta în regim de vacanţă. În timpul anului universitar petrec şi opt ore pe zi la pian.Lucrările sunt greu de interpretat şi e foarte mult de muncă, dar nu mi se intâmplă niciodată să număr orele petrecute la clape.Nu mă obligă nimeni să fac asta.Eu ştiu că reprezint doar un muzician în formare care trebuie să muncească mult şi să n-aştepte rezultate miraculoase de pe-o zi pe alta.

R: Spune-mi de ce ai ales pianul şi cum s-a produs prima ta întâlnire cu acest instrument? Era o tradiţie de familie?

IP: E ciudată istoria asta. Provin dintr-o familie obişnuită, fără mari veleităţi în zona muzicală. Tatăl meu e profesor universitar la Facultatea de Teologie din Iaşi, iar mama conduce biblioteca “Dumitru Stăniloaie” din cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. E adevărat însă că exista un pian în casă pe când eu abia învăţam să merg. Era ca un magnet pentru mine. Nu-mi trebuiau păpuşi sau alte accesorii. N-aveam nevoie decât de scobitori pentru a însemna clapele după o metoda proprie, logica unui copil de 3-4 ani. La 6 ani părinţii m-au condus pentru prima dată la un profesor de pian.Îmi place să cânt la pian pentru că îmi dă posibilitatea să explorez mereu teritorii noi în muzică. Celelalte instrumente sunt ceva mai restrictive din acest punct de vedere.

R: Dintre marii compozitori a căror muzică ai interpretat-o în timp, de care te-ai ataşat cel mai tare? Poţi face o asemenea departajare?

IP: Ideal ar fi să te identifici ca muzician cu fiecare piesă pe care o interpretezi. Să curgă prin tine muzica fiecărui compozitor in parte. Doar aşa poţi face mesajul său să ajungă la public. Totuşi, eu am sensibilităţile mele în acest sens. Spre exemplu, de fiecare dată cînd ascult Bach trăiesc un sentiment aparte. Și încă ceva, în clasa a-II-a m-am îndrăgostit pur şi simplu de Paris cînd am învăţat prima piesă de Claude Debussy.

R: Că tot ai adus vorba de Paris, spune-mi cum ţi-a venit ideea să participi în acest concurs de rezidenţe oferite de ICR Paris şi cît a contat că era vorba de Paris?

IP: Ideea a venit simplu. Am aflat de pe Internet de existenţa acestei oportunităţi. Mi-am zis numaidecât că este o şansă unică pentru mine să-mi urmez un vis mai vechi, o iubire de gimnaziu dacă vrei. Iată că visul a devenit realitate peste ani, într-un context nou, în care paşii mei sunt purtaţi în totalitate de muzică.

R: Totuşi, incursiunea ta în Paris nu e doar una de plăcere. În ce măsură îţi oferă programul rezidenţelor şansa de a-ţi atinge obiectivele pe care ţi le-ai propus în proiectul tău?

IP: Parisul meu se suprapune celui real. Pe mine mă ajută să mă descopăr, să mă cunosc, să-mi definesc limitele. Caut interferenţe cu locuri, epoci şi persoane atât de diferite. Am vizitat deja Muzeele de Artă Romantică şi Modernă, necesare poiectului meu, voi merge în curând la casa memorială a lui George Enescu, aflată la Meudon, în apropierea Parisului. Sper că-l voi cunoaşte curând pe Alain Cophignon, cel mai recent biograf al lui Enescu.Nu pot să nu menţionez şi întâlnirea pe care abia o aştept, cu domnul Theodor Paraschivescu, profesor la Conservatorul Superior de Muzică şi Dans din Paris şi un mare cunoscător al operei Enesciene. Toate aceste lucruri mă ajută fundamental în proiectul meu. Aş spune chiar că uneori oraşul mă copleşeste prin grandoarea lui şi prin opţiunile pe care mi le oferă în fiecare zi.

R: L-ai ales pe George Enescu ca subiect în cadrul lucrării de licenţă. Prin urmare, în Paris îţi desfăşori activitatea căutând referinţe despre marele compozitor român. Ce înseamnă George Enescu pentru tine, şi de ce te-ai gândit la el?

IP: Enescu pentru mine este un reper şi un model în ceea ce priveşte arta compoziţiei şi a interpretării. Muzica lui este un spaţiu al regăsirii sinelui cel mai adânc, pentru că reperele lui muzicale vin de departe, din lumea ancestrală a poporului român. Aş fi vrut doar, ca în locul în care studiez, să se audă mai des de Enescu, cel care a făcut primii paşi în formarea sa la Viena, acum mai bine de 100 de ani. Poate că era şi o datorie faţă de cel care ne redă în fiecare an, odată cu marele festival de la Bucureşti, demnitatea noastră de români.

“România mi-a oferit baza în muzică.

Viena înseamnă poarta către marea scenă”



R:
În doi ani vei termina cursurile Conservatorului din Viena. Viitorul tău aparţine scenei internaţionale sau te gândeşti şi la o revenire în România?

IP: Nu-mi place să vorbesc despre proiecte viitoare, atât de îndepărtate. În România mă voi întoarce oricum, mai devreme sau mai târziu, dar nu ştiu dacă pentru o carieră muzicală. Am ales Viena pentru că îmi oferă alte perspective, altă deschidere, dar nu se ştie niciodată ce îţi rezervă viitorul.

R: Ce ţi-a oferit România până acum în procesul tău de asimilarea a muzicii, de învăţare, de instruire? Ce s-a schimbat odată cu etapa vieneză a pregătirii tale?

IP: Nu uit că în România am primit bazele a ceea ce cunosc azi. Profesorii mei din Iaşi,doamnele Carmen Șoltuz şi Mihaela Constantin vor avea mereu recunoştinţa mea. Viena însă mi-a intrat pe sub piele mai repede decât m-aş fi putut gîndi. Mi-a deschis poarta către marea scenă. Muzica nu pulsează nicăieri mai puternic.

R: Care e viaţa ta dincolo de muzică? Ce-ai fi profesat dacă nu-ţi descopereai vocaţia muzicală? Spune-mi filmul şi cartea ta preferată?

IP: Greu de răspuns aici. Nu-mi imaginez viaţa fără muzică. E forţa care-mi stăpâneşte fiinţa.Dacă nu cântam eram cu siguranţă meloman. Iubesc şi filmele însă. Una dintre investiţiile pe care mi le doresc neapărat e un retroproiector pentru filme. La televizor nu mă mai uit de mult. „Jeux d`enfants” e un film care m-a impresionat. Altfel, îmi place să-mi ocup timpul cu o carte bună şi am ca titlu de căpătâi „Citadela” de Antoine de Saint-Exupéry.

“Parisul e un vis ajuns realitate.”


R: Care ar fi mesajul tău pentru cei care se gândesc să participe în viitor la rezidenţele ICR Paris?

IP: Eu cred că iniţiativa ICR este o excelentă oportunitate petru tinerii români care doresc să îşi construiasă o carieră, un univers, să îşi îndeplinească un vis. A câstiga o rezidenţă la Paris este o mare şansă şi un  privilegiu de a trăi, fie şi numai pentru o lună, în vecinătatea marilor spirite ale omenirii, de a trăi în locul unde s-au cristalizat de-a lungul timpului valori durabile şi universale, din care noi culegem astăzi frumuseţi, imagini, cuvinte, sunete cu care ne imbogăţim sufletul, de unde să dăruim mai departe crâmpeie de lumină. În plus, cei de la ICR Paris îmi oferă tot sprijinul de care am nevoie, cale pe care aş vrea să le mulţumesc. Spaţiul de cazare e excelent, iar Sala Bizantină în care repet în fiecare zi, are un aer aparte.

Interviu realizat de Daniel TINCU