Mandrie si beton : Petrut Calinescu

L-am cunoscut pe Petrut Calinescu in vara anului 2011 cand a venit vreo luna la Paris ca sa ii cunoasca pe maramureseni. E un tip timid dar ceva din pasul lui apasat iti spune ca are o idee si e hotarat sa o duca la capat. Acum iata-l expunand la Muzeul Taranului Roman in Bucuresti (19 noiembrie – 08 decembrie 2011) iar in 2012 poate la Berlin. Bucata pariziana a proiectului a fost completata in cadrul unei burse castigate cu programul Rezindente de creatie la ICR Paris.

L-am intrebat pe Petrut Calinescu de unde a venit si incotro merge acest proiect…

De unde a venit ideea proiectului Mandrie si beton?

Trăim o perioada interesantă,  se intamplă nişte tranzitii extraordinar de rapide la sat, dar aproape nimeni nu le documentează vizual. Fotografii (şi aici mă recunosc şi eu uneori) au tendiţa de a înregistra exclusiv lucrurile care le par lor pe cale de dispariţie. Ei cred că înregistrează o lume care e pe moarte, salvand-o  astfel, decupează doar latura arhaica şi idilică a satului, refuzând tot ce e nou şi astfel se face că mai nimeni nu fotografiează întregul tablou, ce se întâmplă astăzi cu adevarat. Asa ca mi-am propus sa arat cele doua lumi care inca coexista si contrasteaza puternic: cea traditionala si cea moderna, accelerata de castigurile celor care muncesc in strainatate.

Cat ai lucrat la acest proiect? Cu cine ai colaborat si pe ce parti ale proiectului? Este el terminat?

In totalitate am lucrat, puse cap la cap, vreo 4-5 luni, insirate pe parcursul unui an si un pic. Am inceput cu 2 granturi de la World Press Photo si Robert Bosch, apoi am obtinut o finantare AFCN pentru a putea face expozitiasi in cele din urma cu ajutorul ICR-ului Paris m-am putut intoarce aici si am finalizat partea de documentare in strainatate. Momentan finantarile s-au terminat, dar nu si proiectul. Imi doresc foarte mult sa pot publica o carte la sfarsit, dar pana atunci ma gandesc sa vad ce se intampla si prin alte regiuni ale tarii care trec prin situatii asemantoare.

Cum a fost sa te integrezi in cotidianul maramuresenilor de la Paris? Le-ai castigat usor increderea? Ai ramas prieten cu ei?

La Paris a fost greu să-i prind pentru că lucrează de dimineaţa până seara, iar în weekend încearcă să îşi ia ore suplimentare, aşa că, de fapt, am avut puţin timp la dispoziţie ca să îi fotografiez la ei acasă. Mulţi nu voiau să fie asociaţi cu imaginea din străinătate, unde nu locuiesc în condiţii atât de bune ca cele din ţară. M-a ajutat extraordinar de mult un fotograf din Negreşti, Remus Ţiplea, pe care l-am cunoscut la începutul documentării şi am rămas prieteni. Iarăşi, personaje cheie din cadrul comunităţii, Irina din Târşolţ, Moşul Cotroş şi Patrick din Certeze m-au ajutat foarte mult, atât în ţară, cât şi la Paris, şi m-aş bucura să le pot mulţumi şi aici.

Ce s-a intamplat cu proiectul dupa luna de Rezidenta de creatie? Ce vrei sa faci in continuare cu el?

Rezidenţa mea la Paris a fost în luna octombrie iar vernisajul expoziţei de la Muzeul Taranului Român a fost pe 29 noiembrie. In ianuarie sunt in discuţii sa duc expozitia la Berlin, iar in august 2012 va ajunge fix de unde a plecat, in Negresti Oas. De aici ar fi bine sa ajunga si mai departe in cadrul comunitatiilor, la Paris.

Petrut Calinescu : www.petrut-calinescu.com

(OH)

Raftul lui Em. Galaicu-Păun… Arme grăitoare despre un Ţesut viu

 

Galaicu Paun

residences de creation Paris ICR

Pe Emilian Galaicu-Păun îl zăresc prima oară în lumina mată a unei dimineţi de octombrie într-un hol din clădirea ICR Paris. Poetul s-a tras lângă geam, între biblioteci, cu ochii pe-o carte. Miroase a iarnă, iar cerul gri trimite cu gândul la Polul Nord. Faxurile, telefoanele şi huruitul imprimantelor au amuţit. Institutul tace mâlc. Cu inima cât un purice îl salut pe scriitor. Vocile noastre răsună ca-ntr-o magazie. Coborâm în sala de expoziţie. Lumină tristă, palidă, de toamnă. Em. Galaicu-Păun se strecoară ghiduş printre tablourile cu maidanezi şi ruine prinse în colecţia ”Bucureştiul neiubit”. O istorioară despre grevele din Paris înainte şi înregistrarea curge. Scriitorul urmăreşte atent introducerea. Ochii lui albaştrii se măresc. Începe cu o declaraţie de dragoste: ”Pentru Paris – oraşul lumină”. Pisează graniţele dintre literatură şi film. Vede poezia şi proza ca pe două stări de agregare diferite. Vorbeşte fără aer despre romanul în lucru, ”Ţesut viu. 10 x 10”. Oameni dragi, prezenţi în carte, îi revin în minte. Destăinuirile sale surprind o vâlvătaie fabuloasă care a topit din interior prin forţa-i uriaşă un gheţar numit ICR Paris într-o dimineaţă uitată, de octombrie…

Reporter: Să vorbim mai întâi despre experienţa pariziană din cadrul rezidenţei ICR. Care         este  proiectul dumneavoastră şi cum a răspuns acest sejur de o lună aşteptărilor dvs.?

Emilian Galaicu-Păun: Scriu de peste un deceniu la un roman-palimpsest, Ţesut viu. 10 x 10, în care Decalogul îşi dă mâna cu Decameronul, cele 10 capitole fiind tot atâtea căsuţe ale unui şotron ce poate fi „sărit” atât în ordine numerică (1, 2, 3 etc.), dar şi urmând indicaţiile de lectură ale autorului (1 – 5, 9 – 2, 3 – 6 etc.). Altfel spus, un soi de chassé-croisé continuu, unde locurile și epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămân aceleaşi, de la un cap la altul. Ei bine, într-unul din capitole, naratorul -n tocmai traduce Journal de deuil, scriere postumă a lui Roland Barthes, textul semioticianului francez funcţionând ca o „madlenă proustiană”, iar această muncă îl marchează pe viaţă. Or, fireşte că s-a impus o şedere la Paris, si nu atât la Paris, cât în Cartierul Latin, pe care l-am străbătut de nenumărate ori cu cartea lui Barthes în mâini, pe post de ghid. În plus, graţie colaborării mele cu editura Seuil, am pus mâna pe cartea lui Eric Marty, Roland Barthes, la litterature et le droit a la mort, ce mi-a servit drept busolă într-o lume dominată de figura luminoasă a Mamei. Dacă toată şederea mea la Paris s-ar fi redus doar la întâlnirea cu această carte, şi tot s-ar fi meritat!

 

R: Referitor la Ţesut viu. 10 x 10, romanul la care lucraţi, ce problematică tratează?

Em. G.-P: Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, fiecare capitol „răsturnând” o poruncă din cele zece, ale Decalogului, fără a profana câtuşi de puţin Sfânta Scriptură, ci mai degrabă spre a surprinde până şi-n faptele cele mai banale scânteia divinităţii. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuţi la Vii ajung, rând pe rând, să se alăture celor Adormiţi, în timp ce morţii revin mereu în discuţie, amintire, acţiune. De fapt, nu există frontiere etanşe între lumea noastră şi lumea cealaltă, ambele funcţionând ca un tot întreg. Nu în ultimul rând, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal”, „temă principală cu variaţiuni”.

R: Dumneavoastră aţi abordat în timp mai multe zone literare. Aţi început cu poezia, aţi abordat literatura religioasă, iar acum vă pregătiţi de un debut în proză. Care ar fi argumentaţia pentru asumarea acestei palete de compoziţie?

 

Galaicu Paun

residences de creation Paris ICR

Em. G.-P.: Fără doar şi poate, poezia este şi rămâne nucleul creaţiei mele, paginile de eseu și cronică literară, dar şi cele de teatru, sau proză venind să răspundă unor noi provocări, fiecare gen abordat revendicându-şi propriile lui mijloace de expresie. Pe măsură ce-mi desăvârşeam uneltele sau îmi făuream altele noi, a trebuit să schimb şi aria lor de aplicare – de la comentariul critic la paginile de proză sau teatru. Constantă a rămas preocuparea pentru stil; or, cred cu tărie că stilul este omul. În ultimă instanţă, se cheamă că am cuprins toată literatura, eu care eram pornit să îmbrăţişez doar cariera de poet.

 

 

R: În ce ritm creează autorul Em. Galaicu-Păun? Resimţiţi o exuberanţă creatoare,       răspundeţi spontan unor fluxuri ce se revarsă asupra creatorului, sau lucraţi într-un registru acumulativ, mai lent, în care lucrurile se decantează, se aşează?

 

Em. G.-P.:  Sunt un scriitor „de gradul 3”. Practic de când mă ştiu o scriitură „migăloasă”, anii pe care i-am pus între o carte şi alta numărându-se în creştere (nu mai puţin de 10, între Yin Time, Vinea, 1999, şi Arme grăitoare, Cartier, 2009). Pun numeroase filtre, spre a-mi purifica stilul de reziduuri, chit că nici spontaneitatea nu mi-e străină. Dacă ar fi să-l credem pe cel mai important critic român de poezie al ultimelor decenii, şi anume Al. Cistelecan: „Emilian Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rând, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată.” Ce-aş putea să adaug acestor rânduri, decât că mi-am asumat cu bună ştiinţă această poetică a contragerilor, eu simţindu-mă în largul meu în acest pat al lui Procust numit şi stilul personal.

 

R: Cum clasaţi comunicarea în arta pe care o faceţi? Cât înţelege cititorul din cărţile dvs.? Cât vă propuneţi să înţeleagă?

Em. G.-P.: Sunt deosebit de exigent cu scrisul meu. Dacă o idee s-a „aşezat” într-o formă anume, aceasta înseamnă că a ea epuizat toate celelalte forme cu putinţă. Astfel încât înţelegerea cărţilor mele trebuie să pornească de la miza fiecăreia în parte. În acest sens, nu împărtăşesc părerea unui ilustru literat care zicea: „Cărţile mele au înţelesul pe care i-l atribuie fiecare cititor”. O anumită grilă de lectură cere Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, şi cu totul alta Yin Time, Vinea, 1999, ca să dau un singur exemplu. Nu-i mai puţin adevărat că, în procesul scrisului, plasez numeroase indicatoare, un fel de semne rutiere, pentru o mai bună circulaţie a ideilor, dar asta nu înseamnă că sunt gata să-i iau volanul din mână cititorului meu. Până la urmă, e treaba lui cum conduce. Cu 100 km la oră sau ca un TGV. Important e să nu-i scape nimic din peisaj şi totodată să nu iasă din decor, derapând aiurea. În acest sens, criticii au un cuvânt greu de spus, şi, har Domnului! am avut parte de critici minunaţi.

R: Poezia şi proza reprezintă două genuri literare atât de diferite. V-aţi ocupat de amândouă. Cum ia naştere o formă de creaţie poetică la dumneavoastră, şi cum se naşte proza pe care o scrieţi? De unde?

Em. G.-P.: Nu chiar atât de diferite, precum pare la prima vedere. Mai degrabă sunt vase comunicante, de capacităţi diferite, poezia operând cu vapori, de unde caracterul ei „condensat”, iar proza cu lichide, de unde fluiditatea textului. Totul este să nu le confunzi, impunându-i poeziei un regim lichid, şi prozei unul vaporos. Greu de spus cum anume „ia naştere o formă de creaţie poetică”, ştiu doar că acest lucru se întâmplă prin ridicarea la putere. În cazul prozei, este vorba mai degrabă de o descărcare în egretă, pe arii tot mai întinse.

 

Galaicu Paun

residences de creation ICR Paris

R: Știu de pasiunea pe care o aveţi pentru cinema. Cum resimţiţi interferenţa dintre film şi literatură? Vedeţi literatură în film, sau film în literatură?

Em. G.-P.: Mai mult decât o pasiune, filmul este fereastra mea spre lumea frumosului. Am văzut, ca să zic aşa, un Louvre întreg de Felini, Tarkovski sau Bergman (lista rămâne deschisă), ceea ce a contribuit decisiv la formarea viziunii mele despre lume: una panoramică. Nu-i mai puţin adevărat că, în paralel, am cetit biblioteci, filmul şi cartea fiind funcţii ale aceleiaşi ecuaţii. Sigur, cu alţi ochi priveşti pe ecran decât în carte, această schimbare de perspectivă operând şi o distincţie între spectatorul de cinema şi cititorul de beletristică, ultimul fiind mult mai liber în a-şi apropria textul autorului. Ca să zic aşa: dacă filmul este un produs finit, cartea-i un semifabricat, ţi-o găteşti singur!

 

R: În viaţă ne lovim de accidente: fericite sau nefericite. Credeţi în ideea conform căreia un autor poate fi depăşit de o carte pe care a scris-o? În oglindă, vi se întâmplă să vă reproşaţi că puteaţi da mai mult într-o lucrare?

Em. G.-P.:  Adevăratele cărţi au viaţa lor, adeseori mult mai spectaculoasă decât cea a autorului. Mai mult decât atât, unele cărţi depăşesc de departe potenţialitatea unui autor, dar acestea sunt cazuri fericite. Bunăoară, Hans Christian Andersen a scris o groază de romane, dar a rămas în istoria literaturii cu un mănunchi de poveşti. Numeroase sunt cazurile când un autor dă capodopera vieţii sale chiar la începuturi, restul scrierilor fiind copii tot mai palide. Cum însă tema mi se pare deosebit de vastă, voi spune doar că-l admir pe Ion Barbu pentru că a rămas autorul unei singure cărţi, de mare poezie, Joc secund, chiar dacă a trebuit să plătească pentru asta cu o tăcere de câteva decenii. La fel, mi se pare formidabil gestul lui Paganini care, pe patul de moarte, şi-a distrus toate lucrările pe care le considera imperfecte. În ce mă priveşte, m-am uitat mereu cu ochi critici la „moştenirea” mea literară, astfel încât sunându-mi ceasul antologiilor auctoriale (vezi, Yin Time, Neantologie, Litera, 2004), din prima carte nu am selectat nici un text, din cea de-a doua doar 5 texte, din cea de a treia alte câteva, şi astea revizuite.

 

R: Biografiile scriitorilor vorbesc în general despre oameni stingheri, izolaţi de viaţa socială încă de la vârste fragede. Aceste individualităţi tainice se rup de partenerii de joacă şi chiar de membrii familiei şi se dedică unui partener total: lectura. La dumneavoastră cum a fost?

Em. G.-P.:  E adevărat, am fost un copil foarte sensibil şi visător – nu însă într-atât încât să mă rup de partenerii de joacă. „Ruptura”, dacă o fi fost una, s-a produs mai târziu, când majoritatea colegilor mei au făcut opţiunea pentru „a avea”, iar eu pentru „a fi”. M-am făcut pe mine însumi, scriindu-mi cărţile, dar şi citindu-le pe ale altora, aşa cum nici o şcoală-familie-societate nu ar fi fost în stare. Ceea ce nu înseamnă că aş fi un tip asocial, din contră: consider că intelighenţia are un cuvânt greu de spus în viaţa cetăţii. În acest sens, am susţinut o activitate publicistică pe durata ultimelor două decenii în presa democratică din R. Moldova şi din România, scriind nu doar pe subiecte culturale, ci şi social-politice (a se vedea şi blogul meu de pe www.europalibera.org). Cât priveşte familia, aceasta joacă un rol deosebit de important în viaţa mea de scriitor şi îndrăznesc să afirm că şi scriitorul joacă un rol pe măsură în viaţa familiei.

 

R: În formarea sa ca profesionist, individul arde etape diferite. Poate că, mai mult decât în alte domenii, în publicistică debutul joacă un rol esenţial. Împărtăşiţi acest punct de vedere? Cum poate şti un tânăr autor că a sosit momentul debutului?

Em. G.-P.: Mea culpa: eu mi-am ratat debutul, apărând la 21 de ani cu un volumaş de poeme „curăţele” din toate punctele de vedere, dar lipsite de personalitate. Ce mult îi invidiez pe prietenii mei Ion Mureşan, pentru că a debutat în forţă cu Cartea de iarnă (1981), Ioan Es Pop, că a făcut-o cu Ieudul fără ieşire (1994), sau Dan Coman, cu Anul cârtiţei galbene (2003), pentru a cita cele mai bune 3 debuturi ale ultimelor 3 decenii. Odată sosit momentul trebui să-l simţi, la fel cum Faust ştie când să oprească clipa. Totul e să confirmi ulterior. Aici e hiba. Foarte puţini autori evoluează de la carte la carte, traseul unora arătând ca nişte montagnes russes: cu ascensiuni spectaculoase şi căderi de-a dreptul prăpăstioase. Se ştie, nu te poţi imuniza împotriva rateurilor, dar cel puţin te poţi abţine să dai la tipar tot ce scrii. Spectrul lui Virgil Mazilescu, exigent cu propria poezie până la a friza sterilitatea, s-ar cuveni să-i inspire pe tinerii aspiranţi la gloria mundi.

 

R: Un moment important al biografiei dumneavoastră îl constituie doctoratul făcut la Institutul de Literatură ”Maxim Gorki” din Moscova, între 1986-1989. Povestiţi-ne urmele perioadei respective asupra personalităţii şi creaţiei dumneavoastră.

Em. G.-P.:  Am prins la Moscova, în anii 1986-1989, perioada „romantică” a perestroikăi lui Gorbaciov. Tocmai se publicau scrierile ţinute la index. Din exil fusese rechemat acad. Saharov. Lumea stătea la cozi imense pentru a cumpăra „Moskovskie novosti”, de departe cea mai curajoasă publicaţie din acea epocă. Mai mulţi intelectuali de marcă reveneau la catedre. Kuniţyn, de exemplu. În Biblioteca de Limbi Străine puteai citi până la uitare de sine cărţi româneşti, dintre care unele nu se găseau nici la Bucureşti. Eram îndrăgostit. Într-un cuvânt, Moscova sfârşitului de deceniu a fost oraşul tuturor posibilităţilor, cel puţin pe plan intelectual.

 

R: În final, spuneţi-ne câteva cuvinte despre desfăşurarea acestui program de rezidenţe de către ICR Paris.

 

Galaicu Paun

Galaicu Paun

Em. G.-P.: Puţin înainte de sosirea mea la Paris, ca bursier ICR, eram solicitat de revista „Vatra” să iau parte la o dezbatere cu tema: „Arta traducerii”. Cu permisiunea Dvs., reproduc un mic fragment, semnificativ în economia proiectului meu, romanul Ţesut viu. 10 x 10: „Îndrăznesc să afirm, în cunoştinţă de cauză că este mai uşor să găseşti echivalentele unor termeni specifici, iar la rigoare să le şi inventezi, decât să redai plenar, fără pierderi colaterale, nu atât textul cutărui sau cutărui mare creator, cât acel ceva de-citit-printre-rânduri ce-i condimentează scriitura. Mai mult ca oricare altă artă, cea a cuvântului este una contextuală. Şi… cine ştie dacă nu tocmai partea intraductibilă face deliciul fiecărei literaturi naţionale. A-l traduce pe Roland Barthes, în litera şi spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă. Întrebarea este şi rămâne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rânduri?. Ei bine, prozatorul „traduce” şi el, dar din mai multe surse odată: glasul epocii, vocile interioare ale personajelor, atmosfera oraşelor în care are loc acţiunea etc., etc. Cum unul dintre capitole se desfăşoară (şi) la Paris, mai exact în Cartierul Latin, fireşte că m-am „impregnat” de oraşul-lumină, pentru a-mi iradia întreg romanul!

 

Paris – Chisinău;

27 oct., 3 noiembrie 2010

 

Interviu realizat de Daniel TINCU

Virtuțile păgânilor, 1641: Tradiție colț cu libertinaj. Europa a ales.

Ioana Manea, rezidenta ICR Paris Lumea se desprinde aiuritor de crezurile, obiceiurile și ideile din trecut. Cărămida lasă loc oțelului, scrisorile se comprimă în mailuri, iar viața se scurge toată în calculator. Pământul seamănă cu un carusel îndrăcit al modernității, dar Ioana Manea s-a retras într-un colț fără vârste: biblioteca. Prezență sensibilă, aproape diafană, Ioana pare o poză din alt timp. Zâmbește delicat în colțul gurii, suspendă privirea la întâmplare pe un obiect, și se cufundă într-o epocă guvernată de despoți luminați, cardinali și …libertini. Ascultând, aflăm despre ciocnirea dintre catolicismul radical și tendințele umaniste de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, despre alianța Părinților ortodocși cu Papa, dar și despre ”apariția” omului modern.

Reporter : Ioana, rezidența ta s-a concentrat pe dezbaterea despre virtuțile păgânilor, din Franța anului 1641. Explică-ne la ce s-a referit această polemică.

Ioana Manea : Aș începe prin a-i pune în context pe cei doi protagoniști ai disputei. Pe de-o parte libertinul La Mothe Le Vayer, învățat al epocii și preceptor al lui Ludovic al XIV-lea, iar de cealaltă parte teologul Antoine Arnauld, reprezentant de seamă al școlii de la Port-Royal, un catolic radical. În 1641, Le Vayer publică un tratat despre păgâni, prin care evocă posibilitatea, oarecum îndrăzneață pentru acele vremuri, că ei pot avea calități care să le permită accesul în Rai. Antoine Arnauld, inspirat de învățăturile Sfântului Augustin, scrie răspunde printr-o lucrare care distruge sistematic ipoteza lui Le Vayer. Din punctul său de vedere cei care n-au primit botezul nu pot avea virtuți și nu pot ajunge în Rai.

R : Care erau pericolele trecerii de-o baricadă sau alta în această înfruntare?

IM : Trebuie spus că în contextul socio-politic încordat al secolului al XVII-lea, în Europa, acceptarea ideii de virtute a păgânilor putea echivala chiar cu slăbirea creștinismului. Exista eventualitatea convingerii oamenilor că dacă poți avea virtuți și fără a crede în Dumnezeu, atunci creștinismul nu-și mai găsește rostul. O viață socială fără Biserică ar fi însemnat automat o existență în afara creștinismului.

R : Asta voia să spună libertinul Le Vayer ?

IM :  La Mothe Le Vayer nu pune niciodată în discuție superioritatea creștinismului asupra altor credințe. De altfel, el rămâne destul de moderat în argumentația sa, acceptând chiar că se poate înșela. Le Vayer nu încearcă să arate decât că oamenii pot avea calități morale și fără să creadă în Dumnezeu. Pentru a-și susține demonstrația folosește, printre altele, exemplul lui Epicur, care după definiția secolului al-XVII-lea era un ateu. El credea în zei, dar nu credea că aceștia se ocupă de oameni. Asta nu l-a împiedicat totuși să fie virtuos.

R : Până acum am vorbit despre o polemică religioasă purtată între doi învățați, Le Vayer și Antoine Arnauld. Cum s-a implicat Biserica în acest conflict ?

IM : Nu putem discuta despre această implicare fără a ne referi la jocurile de putere și la conflictele de interese din sânul catolicismului. Mișcarea de la Port-Royal, reprezentată de Antoine Arnauld,  era o susţinătoare a independenţei Bisericii Catolice franceze față de Papă. Din acest punct de vedere se afla în asentimentul Cardinalului Richelieu. Până la un punct. La un moment dat însă, port-royaliștii au trecut peste limita permisă. Au amenințat tendințele de centralizare pe care Richelieu le reprezenta. În plus, multe dintre tezele lor au fost contestate chiar de către Papă, și considerate drept extremiste. Așa se face că însuși Richelieu l-a sprijinit din umbră pe Le Vayer în publicarea tratatului despre virtuțile păgânilor.

R : De unde venea totuși autoritatea școlii de la Port-Royal în lupta cu Vaticanul și cu Richelieu? Ce consecințe a avut acest nou conflict asupra disputei mai vechi despre virtuțile păgânilor ?

IM : Mișcarea de la Port-Royal și-a formulat mesajele prin membrii de marcă ai culturii franceze, precum Blaise Pascal sau Pierre Nicole. Ei militau pentru un creștinism nepătat de curgerea istoriei, un creștinism propovăduit de părinții Bisericii. În acest sens, mișcarea adoptase necondiționat învățăturile Sfântului Augustin. Aici apare sâmburele discordiei cu Biserica Catolică. Sfântul Augustin s-a arătat nemilos cu păgânii. Din punctul său de vedere, orice acțiune realizată de un om fără credință de Dumnezeu era un păcat. Numai că, membrii școlii de la Port-Royal au minimalizat faptul că Sfântul Augustin folosise un ton atât de sever mai mult pentru a slăbi o erezie care se manifestase în vremea aceea și care purta numele de pelagianism. Chiar și așa, Biserica n-a putut accepta poziția dură față de păgâni a Sfântului Augustin, și cu atât mai puțin excesele port-royaliștilor. Totuși, Instituția Papală nu putea contesta public acțiunile port-royaliștilor pentru că orice ostilitate față de aceștia ar fi trecut drept un afront adus Sfântului Augustin. Pentru a slăbi poziţia şcolii de la Port-Royal, Papa le acordă o mai mare importanţă Părinţilor Bisericii Ortodoxe, care aveau o viziune mai optimistă despre natura umană şi erau mai îngăduitori cu virtuţile păgânilor.

Ioana Manea, rezidenta ICR ParisR : Așadar s-au constituit două tabere. Pe de-o parte Papa, Cardinalul Richelieu și Părinții Ortodocși, iar de cealaltă parte Sfântul Augustin și Școala de la Port-Royal.  La mijloc, problema virtuților păgânilor. Cum s-a rezolvat disputa și ce a lăsat posterității?

IM : Polemica aceasta a ilustrat foarte bine argumentele opuse pe care le invocau cele două tabere. După ani de confruntări și dezbateri, spre sfârșitul secolului al XVII-lea virtuțile păgânilor au fost unanim recunoscute. În secolul al XVIII-lea religia nu mai reprezenta un argument pentru calitățile morale ale individului. Pe lângă faptul că dezbaterea a adus în discuție modul în care îi privim pe cei care sunt diferiți de noi, polemica dă naștere, într-un fel, omului modern. Se pune problema libertății individului. Are omul nevoie de Dumnezeu pentru a fi virtuos ? Dacă nu-l adoră pe Dumnezeu este capabil individul să distingă între bine și rău? Iată întrebări la care oamenii au simțit nevoia să caute răspunsuri în cadrul acestei polemici.

R : În ce măsură mai este relevantă astăzi o astfel de dezbatere?

IM : Pare un subiect foarte restrâns și care nu mai are relevanță pentru ziua de azi. Din punctul meu de vedere însă e un subiect care are relevanță și azi. Până la urmă se pune problema acceptării celor care sunt diferiți de noi. În cazul păgânilor vorbeam despre religia lor. Iată cum religia reprezenta încă de atunci un important element de identitate. Discutăm practic de un mod de raportare la ceilalți. Despre felul în care încercăm să le înțelegem realitățile, societățile etc… În funcție de acest exercițiu putem deveni mai toleranți, mai înțelepți, mai buni.

 

 

 

 

Interviu realizat de Daniel TINCU

Vârstele Bucureștiului – De la ”Micul Paris” la ”Casa Poporului” pe scara istoriei: interviu cu Andrei Egli, rezident ICR Paris

Bucureștiul arată azi ca un bătrân mozolit, sâcâit de griji, goluri de memorie  și crize de identitate. De-a lungul timpului orașul a cicatrizat răni de care nu mai știe nimeni. Bucureștenii, bramburiți pe cărările tranziției nu mai au timp de problemele lui. Politicienii promit autostrăzi suspendate iar oamenii șerpuiesc împovărați în oraș printre gunoaie și maidanezi. Și totuși, există câțiva tineri arhitecți care cred cu tărie într-o soartă mai bună a Bucureștiului.

Photo © Dan Piersinaru, www.danpiersinaru.ro

Andrei Egli se apropie de 30 de ani. Emană încredere, determinare și multă pasiune. Ochii lui mari, albaștri, se luminează când vorbește despre trecutul ”burgeois” al târgului de pe Dâmbovița, și se aprind când expune viziuni proprii de refacere a memoriei culturale a orașului. În acești ochi de arhitect Bucureștiul se identifică lejer cu ”Micul Paris”, dar poartă totodată traume ale comunismului, precum pierderea cartierului Uranus sau a Mănăstirii Văcărești. Problemele cu trecutul au rămas nerezolvate, iar Andrei Egli explică mai departe importanța recuperării tuturor experiențelor din urmă și necesitatea recompunerii unei memorii culturale a orașului…

–         Andrei, proiectul tău pleacă de la noțiunea de memorie culturală a orașului. Dezvoltă în câteva fraze această sintagmă și ideea principală a proiectului tău.

–         Memoria culturală este o disciplină relativ nouă. Acest cîmp de cunoaștere se află undeva la interferența dintre antropologie și științele sociale. Conceptul a apărut în 1992 în contextul unei lucrări despre antichitatea egipteană, publicată de istoriograful german Jan Assmann. De atunci acest domeniu s-a dezvoltat în continuu. Totodată el devine interesant în contextul Bucureștiului. Am constatat că românii nu mai știu cum a pierdut Bucureștiul cartiere întregi în perioada comunistă, cartiere de mare valoare, și cum odată cu ele a dispărut și un mod de viață. Punctul focal al demersului meu e constituit de demolările ceaușiste petrecute mai ales în anii `80. Acestea au făcut să dispară aproape o cincime din centrul vechi  al orașului și în același timp o parte din identitatea sa culturală. Din păcate în prezent nu se mai vorbește despre această distrugere. Noi moștenim ”Casa Poporului” și tot ansamblul construit în zona centrului civic ca pe un fapt de la sine înțeles. Nu ne mai punem problema trecutului, nu ne mai întrebăm asupra istoriei locului. La nivel de administrație nu se încearcă integrarea a ceea ce a fost o traumă în țesutul orașului, la narațiunea lui prezentă. Nu am integrat această porțiune de trecut violentat în prezentul orașului.

–         Vorbești despre demolările din comunism care au contribuit decisiv la pierderea identității culturale a Bucureștiului. Acest proces a continuat însă și după revoluție?

–          Absolut. Acest fenomen încă se produce, dar din cauze cu totul diferite. Ideea care mă preocupă pe mine este cum se poate reînnoda prezentul la nivelul istoriei și narațiunii orașului pe un secol întreg. Din acest punct de vedere mă interesează cum se poate recupera această istorie și identitatea ei pierdută. Există statistici care plasează Bucureștiul printre capitalele cu cele mai mari distrugeri produse pe timp de pace în lume. Reprezintă astfel un caz interesant de recuperare a memoriei culturale pierdute.

–         Care ar fi explicațiile pentru aceste pierderi masive? Nu există autorități preocupate pentru conservarea identității culturale? Nu se urmărește o viziune în acest sens?

–         Distrugerile la care mă refer în primul rând sunt cele făcute în perioada Ceaușescu. Ce s-a întâmplat după revoluție s-a petrecut în febra tranziției. Chiar dacă există reglementări în vigoare și autorități precum un minister al culturii sau o comisie a monumentelor, ele nu funcționează întotdeauna cum ar trebui.

–         De câteva săptămâni cercetezi problema patrimoniului în cadrul rezidenței pariziene. În ce măsură servește Parisul ca model  în sensul conservării memoriei culturale a orașului?

–         Trebuie menționat că Parisul s-a aflat de câteva ori pe muchie de cuțit în istorie. În al doilea război mondial, Hitler a dat ordin ca orașul să fie ras, dar un general nazist a refuzat îndeplinirea acestui ordin. În secolul al XIX-lea au existat de asemenea inițiative la scară foarte largă în sensul reconfigurării orașului. Mă refer aici la celebra acțiune de refacere urbană a baronului Haussmann. Toate operațiunile respective au fost însă făcute într-o anumită direcție și cu o viziune clară. Dincolo de aceste reconfigurări importante, Parisul și-a păstrat admirabil patrimoniul. Există clădiri de secol XVII în care se locuiește și azi, sau în care s-a locuit peste 300 de ani. Din acest punct de vedere Parisul e unul dintre cele mai bine conservate orașe din Europa. Nu întămplător aici au fost clasate primele monumente in 1840. În ce ne privește, e de notorietate cum România s-a orientat către modelul francez  încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Înrudirea noastră culturală cu Franța constituie un motiv în plus pentru care m-am concentrat asupra Parisului. În privința salvgardării patrimoniului consider că modelul francez e cel mai potrivit pentru țara noastră.

Photo © Dan Piersinaru, www.danpiersinaru.ro

–         Dincolo de contextul legislativ prin care francezii își apără patrimoniul, ce fac ei concret pentru a-l conserva?

–         În societatea franceză acționează tot soiul de asociații cetățenești. Acestea își asumă un rol activ și impun sistematic reglementări importante. Spre exemplu am întâlnit un președinte de asociație care militează de 10 de ani, cel puțin, pentru conservarea cartierului Marais. Mai există o mișcare similară care caută să redescopere râul Bièvre, acoperit la propriu și abandonat între anii  `30-`50 în contextul dezvoltării orașului. Acțiunea lor e cu atât mai importantă cu cât acest râu are conotații culturale însemnate, el fiind în trecut, pictat, sau menționat în poeme. La noi, la nivel de societate există o blazare în oameni.  Acum, pe fondul recesiunii aceasta s-a întețit. Oamenii au priorități care țin de nevoile primare, lucru specific pentru o societate aflată încă în tranziție. Din punctul meu de vedere însă, tocmai în aceste perioade critice ar trebui să se acționeze și să se ia marile inițiative. Personal, am avut un proiect-iniţiativă proprie, cetăţenească, ce viza folosirea liniilor ferate din București pentru crearea unui sistem de tren urban. În cadrul acestei rețele s-ar fi făcut legătura între puncte centrale ale orașului și zone limitrofe ca Otopeni sau Mogoșoaia. Există și alte inițiative cum ar fi a celor care administrează proiectul ”Case care plâng”. Numai că, atâta timp cât nu se coagulează o opinie publică în jurul acestor demersuri,  ele nu vor fi luate în seamă. Angajamentul oamenilor este de scurtă durată și nu se strânge masa critică necesară susținerii unor astfel de proiecte. Eu caut să explorez cum s-au petrecut lucrurile la Paris în condițiile în care și Franța are un sistem legislativ relativ inerțial și e o țară cu o administrație stufoasă și rigidă. Germania sau alte țări europene sunt mult mai dinamice din acest punct de ved. E interesant de văzut ce s-a făcut aici în acest context.

–         Vorbești de o preocupare civică a parizienilor pentru protejarea patrimoniului. Crezi că și bucureștenii ar trebui să se implice în procesul de conservare al orașului? Cum ai vedea o astfel de acțiune civică la București?

–         Am discutat de dispariția cartierului Uranus survenită în anii 80. Trebuie știut că există părți din cartier care au supraviețuit. Este interesant că au apărut bloguri cu poze și alte materiale care amintesc despre această zonă condamnată cândva la uitare. Un semnal pozitiv ar fi că oameni care au locuit-o intră pe aceste bloguri și își spun povestea. Toți par să se refere la acel cartier ca la un paradis pierdut. Cartierul Uranus avea într-adevăr o aromă specială, era o zonă cu relief, cu străzi în pantă, unice în București. În acest context ar fi interesant să se strângă o masă de oameni care au locuit acolo și care ar fi dispuși să contribuie cu fotografii și cu povești în cadrul unui centru de informare. Un muzeu presupune cheltuieli nejustificate pe timp de criză, dar organizarea unui infobox cu expoziție permanentă și cu o arhivă media despre cartierul Uranus ar fi o inițiativă excelentă. Este necesar să se recupereze poveștile individuale întrucât memoria culturală reprezintă un concept subiectiv care se compune dintr-o sumă a memoriilor indivizilor. Platforma acestor bloguri permite tocmai recuperarea poveștilor individuale, nefiltrate, care permit refacerea eficientă a memoriei culturale.Personal, cred că toate cartierele din București care se află și azi în pericol de pierdere a identității ar trebui protejate de locuitorii lor. Îmi dau seama că vorbim despre schimbarea mentalităților, un proces anevoios, dar iată un alt aspect în care încerc să explorez posibilități de acțiune.

–         Se spune că Bucureștiul ar fi un oraș neinteresant din punct de vedere turistic. Cum se explică acest lucru și care ar fi implicația identități culturale pierdute?

–         Cred că Bucureștiul se poziționează într-un mod mult prea clasic din punct de vedere turistic. Se merge pe ideea că vizitatorii vin să vadă ce nu au la ei în țară, când de fapt, singurul obiectiv pe care îl găsesc doar la noi este ”Casa Poporului”. Ar fi trebuit înțeles că Bucureștiul a devenit atractiv în ultimii ani mai ales ca destinație de nișă. Vorbim de un oraș vibrant cultural care trece drept un centru regional pentru festivaluri de muzică, artă vizuală, sau pentru cultura de tip underground. În acest context e clară tendința orașului de a asimila cât mai mult. Mișcarea de maestru pe care ar putea-o face administrația ar fi transformarea Bucureștiului într-o destinație turistică de nișe. E adevărat că în privința turismului clasic, orașul nu poate oferi prea mult pentru că nu este alcătuit corespunzător. Pentru turismul clasic, de familie, care presupune vizitarea de muzee și catedrale nu ne putem compara cu Viena, Berlin sau Paris. Din acest punct de vedere nu ne putem raporta nici măcar la Budapesta. Pe de altă parte, Bucureștiul propune o diversitate arhitecturală particulară. În acest sens el pare avantajat de tipul de safari urban pe care-l practică mai ales anglo-saxonii. Este un oraș cu multiple influențe. Astfel, pe o stradă aduce aminte de Paris, pe alta pare un un orășel balcanic. Acest lucru îi conferă diversitate, dar și incoerență. Recuperarea memoriei culturale ajută și la recăpătarea unei coerențe a orașului. Reușim să înțelegem astfel de ce o zonă e atât de absurdă, atât de ciudată și nu altfel.

–         Ca arhitect studiezi structura orașelor, te focalizezi asupra elementelor de atmosferă, de stil. În contextul ăsta aș vrea să ne spui care este locul tău preferat din Paris?

–         Am descoperit de curând unul. Este vorba despre Parcul Monceau. Întâlnirea cu acest loc mi-a amintit izbitor de grădina Ioanid din București. Îmi aduc aminte că în grădina Ioanid mă plimba frecvent tatăl meu când eram copil și tot acolo am învățat să merg pe bicicletă. Parcul Monceau are o configurație similară cu acest decor al copilăriei mele. Diferența constă doar în faptul că el este cam de zece ori mai mare decât grădina Ioanid. La nivelul Parisului reprezintă însă doar un parc mediu. Dincolo de aspectul subiectiv, mi-a plăcut foarte mult caracterul liniștit al zonei. Un loc rămas neatins de hoardele de turiști din Paris.

–         Că tot vorbim de asemănări între București și Paris, ce părere ai despre celebra asociere dintre cele două orașe, asociere care a consacrat în timp supranumele de ”Micul Paris” pentru capitala noastră. Mai există în ziua de azi vreo argumentație pentru acest supranume?

–         Există încă suficiente motive pentru o astfel de titulatură a Bucureștiului. Chiar constatam zilele trecute cum anumite colțuri de Paris amintesc izbitor de colțuri de București. În primul rând trebuie știut că nu noi ne-am autointitulat ”Micul Paris” ci că ne-au identificat așa celelalte țări balcanice. La începutul secolului al XX-lea România reprezenta o forță regională, fiind cea mai dezvoltată economie din Balcani. La rândul său Bucureștiul însemna un centru pentru negustori, iar aceștia observând asemănările cu Parisul, l-au numit ”Micul Paris”. Din punct de vedere arhitectural Bucureștiul a importat modelul parizian. O explicație pentru acest lucru o constituie numărul mare de arhitecți români care se formau în acea perioadă la școala franceză. Primarul Protopopescu a tăiat anumite bulevarde după modelul lui Hausman, evident la scara Bucureștiului. Regăsim același model de urbanism, constituit de axe reprezentative, cu piețe și monumente plasate în mijlocul acestora. Printre cele mai pariziene zone din București aș numi Lipscănia, care îmi aduce aminte de Montmartre. Calea Victoriei păstrează un caracter parizian puternic. De asemenea zona Izvorul Rece cu Biserica Greacă aduc destul de mult cu Madeleine. Se poate face foarte ușor asocierea și între segmentul  Kisselef –  Charles de Gaulle și Champs Elysees – Concorde.

–         În final aș vrea să ne spui în ce măsură te-a ajutat acest program de rezidență în ceea ce ți-ai propus.

–         E lăudabil faptul că ți se oferă ocazia să intri în contact cu instituții și cu resurse culturale pe care din România nu le poți accesa. În ce mă privește am consultat o serie de biblioteci în vederea suportului teoretic de care am nevoie pentru demersul meu. Am constatat astfel că Parisul este uluitor de bogat și la acest capitol. De asemenea am avut ocazia să vizitez ”Cité du Patrimoine et de l’Architecture” unde sunt expuse la scară de model monumente reprezentative ale Franței.  În concluzie rezidența pariziană a însemnat pentru mine o perioadă valoroasă de cercetare și de acumulări.

 

Interviu realizat de Daniel TINCU