Raftul lui Em. Galaicu-Păun… Arme grăitoare despre un Ţesut viu

 

Galaicu Paun

residences de creation Paris ICR

Pe Emilian Galaicu-Păun îl zăresc prima oară în lumina mată a unei dimineţi de octombrie într-un hol din clădirea ICR Paris. Poetul s-a tras lângă geam, între biblioteci, cu ochii pe-o carte. Miroase a iarnă, iar cerul gri trimite cu gândul la Polul Nord. Faxurile, telefoanele şi huruitul imprimantelor au amuţit. Institutul tace mâlc. Cu inima cât un purice îl salut pe scriitor. Vocile noastre răsună ca-ntr-o magazie. Coborâm în sala de expoziţie. Lumină tristă, palidă, de toamnă. Em. Galaicu-Păun se strecoară ghiduş printre tablourile cu maidanezi şi ruine prinse în colecţia ”Bucureştiul neiubit”. O istorioară despre grevele din Paris înainte şi înregistrarea curge. Scriitorul urmăreşte atent introducerea. Ochii lui albaştrii se măresc. Începe cu o declaraţie de dragoste: ”Pentru Paris – oraşul lumină”. Pisează graniţele dintre literatură şi film. Vede poezia şi proza ca pe două stări de agregare diferite. Vorbeşte fără aer despre romanul în lucru, ”Ţesut viu. 10 x 10”. Oameni dragi, prezenţi în carte, îi revin în minte. Destăinuirile sale surprind o vâlvătaie fabuloasă care a topit din interior prin forţa-i uriaşă un gheţar numit ICR Paris într-o dimineaţă uitată, de octombrie…

Reporter: Să vorbim mai întâi despre experienţa pariziană din cadrul rezidenţei ICR. Care         este  proiectul dumneavoastră şi cum a răspuns acest sejur de o lună aşteptărilor dvs.?

Emilian Galaicu-Păun: Scriu de peste un deceniu la un roman-palimpsest, Ţesut viu. 10 x 10, în care Decalogul îşi dă mâna cu Decameronul, cele 10 capitole fiind tot atâtea căsuţe ale unui şotron ce poate fi „sărit” atât în ordine numerică (1, 2, 3 etc.), dar şi urmând indicaţiile de lectură ale autorului (1 – 5, 9 – 2, 3 – 6 etc.). Altfel spus, un soi de chassé-croisé continuu, unde locurile și epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămân aceleaşi, de la un cap la altul. Ei bine, într-unul din capitole, naratorul -n tocmai traduce Journal de deuil, scriere postumă a lui Roland Barthes, textul semioticianului francez funcţionând ca o „madlenă proustiană”, iar această muncă îl marchează pe viaţă. Or, fireşte că s-a impus o şedere la Paris, si nu atât la Paris, cât în Cartierul Latin, pe care l-am străbătut de nenumărate ori cu cartea lui Barthes în mâini, pe post de ghid. În plus, graţie colaborării mele cu editura Seuil, am pus mâna pe cartea lui Eric Marty, Roland Barthes, la litterature et le droit a la mort, ce mi-a servit drept busolă într-o lume dominată de figura luminoasă a Mamei. Dacă toată şederea mea la Paris s-ar fi redus doar la întâlnirea cu această carte, şi tot s-ar fi meritat!

 

R: Referitor la Ţesut viu. 10 x 10, romanul la care lucraţi, ce problematică tratează?

Em. G.-P: Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, fiecare capitol „răsturnând” o poruncă din cele zece, ale Decalogului, fără a profana câtuşi de puţin Sfânta Scriptură, ci mai degrabă spre a surprinde până şi-n faptele cele mai banale scânteia divinităţii. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuţi la Vii ajung, rând pe rând, să se alăture celor Adormiţi, în timp ce morţii revin mereu în discuţie, amintire, acţiune. De fapt, nu există frontiere etanşe între lumea noastră şi lumea cealaltă, ambele funcţionând ca un tot întreg. Nu în ultimul rând, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal”, „temă principală cu variaţiuni”.

R: Dumneavoastră aţi abordat în timp mai multe zone literare. Aţi început cu poezia, aţi abordat literatura religioasă, iar acum vă pregătiţi de un debut în proză. Care ar fi argumentaţia pentru asumarea acestei palete de compoziţie?

 

Galaicu Paun

residences de creation Paris ICR

Em. G.-P.: Fără doar şi poate, poezia este şi rămâne nucleul creaţiei mele, paginile de eseu și cronică literară, dar şi cele de teatru, sau proză venind să răspundă unor noi provocări, fiecare gen abordat revendicându-şi propriile lui mijloace de expresie. Pe măsură ce-mi desăvârşeam uneltele sau îmi făuream altele noi, a trebuit să schimb şi aria lor de aplicare – de la comentariul critic la paginile de proză sau teatru. Constantă a rămas preocuparea pentru stil; or, cred cu tărie că stilul este omul. În ultimă instanţă, se cheamă că am cuprins toată literatura, eu care eram pornit să îmbrăţişez doar cariera de poet.

 

 

R: În ce ritm creează autorul Em. Galaicu-Păun? Resimţiţi o exuberanţă creatoare,       răspundeţi spontan unor fluxuri ce se revarsă asupra creatorului, sau lucraţi într-un registru acumulativ, mai lent, în care lucrurile se decantează, se aşează?

 

Em. G.-P.:  Sunt un scriitor „de gradul 3”. Practic de când mă ştiu o scriitură „migăloasă”, anii pe care i-am pus între o carte şi alta numărându-se în creştere (nu mai puţin de 10, între Yin Time, Vinea, 1999, şi Arme grăitoare, Cartier, 2009). Pun numeroase filtre, spre a-mi purifica stilul de reziduuri, chit că nici spontaneitatea nu mi-e străină. Dacă ar fi să-l credem pe cel mai important critic român de poezie al ultimelor decenii, şi anume Al. Cistelecan: „Emilian Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rând, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată.” Ce-aş putea să adaug acestor rânduri, decât că mi-am asumat cu bună ştiinţă această poetică a contragerilor, eu simţindu-mă în largul meu în acest pat al lui Procust numit şi stilul personal.

 

R: Cum clasaţi comunicarea în arta pe care o faceţi? Cât înţelege cititorul din cărţile dvs.? Cât vă propuneţi să înţeleagă?

Em. G.-P.: Sunt deosebit de exigent cu scrisul meu. Dacă o idee s-a „aşezat” într-o formă anume, aceasta înseamnă că a ea epuizat toate celelalte forme cu putinţă. Astfel încât înţelegerea cărţilor mele trebuie să pornească de la miza fiecăreia în parte. În acest sens, nu împărtăşesc părerea unui ilustru literat care zicea: „Cărţile mele au înţelesul pe care i-l atribuie fiecare cititor”. O anumită grilă de lectură cere Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, şi cu totul alta Yin Time, Vinea, 1999, ca să dau un singur exemplu. Nu-i mai puţin adevărat că, în procesul scrisului, plasez numeroase indicatoare, un fel de semne rutiere, pentru o mai bună circulaţie a ideilor, dar asta nu înseamnă că sunt gata să-i iau volanul din mână cititorului meu. Până la urmă, e treaba lui cum conduce. Cu 100 km la oră sau ca un TGV. Important e să nu-i scape nimic din peisaj şi totodată să nu iasă din decor, derapând aiurea. În acest sens, criticii au un cuvânt greu de spus, şi, har Domnului! am avut parte de critici minunaţi.

R: Poezia şi proza reprezintă două genuri literare atât de diferite. V-aţi ocupat de amândouă. Cum ia naştere o formă de creaţie poetică la dumneavoastră, şi cum se naşte proza pe care o scrieţi? De unde?

Em. G.-P.: Nu chiar atât de diferite, precum pare la prima vedere. Mai degrabă sunt vase comunicante, de capacităţi diferite, poezia operând cu vapori, de unde caracterul ei „condensat”, iar proza cu lichide, de unde fluiditatea textului. Totul este să nu le confunzi, impunându-i poeziei un regim lichid, şi prozei unul vaporos. Greu de spus cum anume „ia naştere o formă de creaţie poetică”, ştiu doar că acest lucru se întâmplă prin ridicarea la putere. În cazul prozei, este vorba mai degrabă de o descărcare în egretă, pe arii tot mai întinse.

 

Galaicu Paun

residences de creation ICR Paris

R: Știu de pasiunea pe care o aveţi pentru cinema. Cum resimţiţi interferenţa dintre film şi literatură? Vedeţi literatură în film, sau film în literatură?

Em. G.-P.: Mai mult decât o pasiune, filmul este fereastra mea spre lumea frumosului. Am văzut, ca să zic aşa, un Louvre întreg de Felini, Tarkovski sau Bergman (lista rămâne deschisă), ceea ce a contribuit decisiv la formarea viziunii mele despre lume: una panoramică. Nu-i mai puţin adevărat că, în paralel, am cetit biblioteci, filmul şi cartea fiind funcţii ale aceleiaşi ecuaţii. Sigur, cu alţi ochi priveşti pe ecran decât în carte, această schimbare de perspectivă operând şi o distincţie între spectatorul de cinema şi cititorul de beletristică, ultimul fiind mult mai liber în a-şi apropria textul autorului. Ca să zic aşa: dacă filmul este un produs finit, cartea-i un semifabricat, ţi-o găteşti singur!

 

R: În viaţă ne lovim de accidente: fericite sau nefericite. Credeţi în ideea conform căreia un autor poate fi depăşit de o carte pe care a scris-o? În oglindă, vi se întâmplă să vă reproşaţi că puteaţi da mai mult într-o lucrare?

Em. G.-P.:  Adevăratele cărţi au viaţa lor, adeseori mult mai spectaculoasă decât cea a autorului. Mai mult decât atât, unele cărţi depăşesc de departe potenţialitatea unui autor, dar acestea sunt cazuri fericite. Bunăoară, Hans Christian Andersen a scris o groază de romane, dar a rămas în istoria literaturii cu un mănunchi de poveşti. Numeroase sunt cazurile când un autor dă capodopera vieţii sale chiar la începuturi, restul scrierilor fiind copii tot mai palide. Cum însă tema mi se pare deosebit de vastă, voi spune doar că-l admir pe Ion Barbu pentru că a rămas autorul unei singure cărţi, de mare poezie, Joc secund, chiar dacă a trebuit să plătească pentru asta cu o tăcere de câteva decenii. La fel, mi se pare formidabil gestul lui Paganini care, pe patul de moarte, şi-a distrus toate lucrările pe care le considera imperfecte. În ce mă priveşte, m-am uitat mereu cu ochi critici la „moştenirea” mea literară, astfel încât sunându-mi ceasul antologiilor auctoriale (vezi, Yin Time, Neantologie, Litera, 2004), din prima carte nu am selectat nici un text, din cea de-a doua doar 5 texte, din cea de a treia alte câteva, şi astea revizuite.

 

R: Biografiile scriitorilor vorbesc în general despre oameni stingheri, izolaţi de viaţa socială încă de la vârste fragede. Aceste individualităţi tainice se rup de partenerii de joacă şi chiar de membrii familiei şi se dedică unui partener total: lectura. La dumneavoastră cum a fost?

Em. G.-P.:  E adevărat, am fost un copil foarte sensibil şi visător – nu însă într-atât încât să mă rup de partenerii de joacă. „Ruptura”, dacă o fi fost una, s-a produs mai târziu, când majoritatea colegilor mei au făcut opţiunea pentru „a avea”, iar eu pentru „a fi”. M-am făcut pe mine însumi, scriindu-mi cărţile, dar şi citindu-le pe ale altora, aşa cum nici o şcoală-familie-societate nu ar fi fost în stare. Ceea ce nu înseamnă că aş fi un tip asocial, din contră: consider că intelighenţia are un cuvânt greu de spus în viaţa cetăţii. În acest sens, am susţinut o activitate publicistică pe durata ultimelor două decenii în presa democratică din R. Moldova şi din România, scriind nu doar pe subiecte culturale, ci şi social-politice (a se vedea şi blogul meu de pe www.europalibera.org). Cât priveşte familia, aceasta joacă un rol deosebit de important în viaţa mea de scriitor şi îndrăznesc să afirm că şi scriitorul joacă un rol pe măsură în viaţa familiei.

 

R: În formarea sa ca profesionist, individul arde etape diferite. Poate că, mai mult decât în alte domenii, în publicistică debutul joacă un rol esenţial. Împărtăşiţi acest punct de vedere? Cum poate şti un tânăr autor că a sosit momentul debutului?

Em. G.-P.: Mea culpa: eu mi-am ratat debutul, apărând la 21 de ani cu un volumaş de poeme „curăţele” din toate punctele de vedere, dar lipsite de personalitate. Ce mult îi invidiez pe prietenii mei Ion Mureşan, pentru că a debutat în forţă cu Cartea de iarnă (1981), Ioan Es Pop, că a făcut-o cu Ieudul fără ieşire (1994), sau Dan Coman, cu Anul cârtiţei galbene (2003), pentru a cita cele mai bune 3 debuturi ale ultimelor 3 decenii. Odată sosit momentul trebui să-l simţi, la fel cum Faust ştie când să oprească clipa. Totul e să confirmi ulterior. Aici e hiba. Foarte puţini autori evoluează de la carte la carte, traseul unora arătând ca nişte montagnes russes: cu ascensiuni spectaculoase şi căderi de-a dreptul prăpăstioase. Se ştie, nu te poţi imuniza împotriva rateurilor, dar cel puţin te poţi abţine să dai la tipar tot ce scrii. Spectrul lui Virgil Mazilescu, exigent cu propria poezie până la a friza sterilitatea, s-ar cuveni să-i inspire pe tinerii aspiranţi la gloria mundi.

 

R: Un moment important al biografiei dumneavoastră îl constituie doctoratul făcut la Institutul de Literatură ”Maxim Gorki” din Moscova, între 1986-1989. Povestiţi-ne urmele perioadei respective asupra personalităţii şi creaţiei dumneavoastră.

Em. G.-P.:  Am prins la Moscova, în anii 1986-1989, perioada „romantică” a perestroikăi lui Gorbaciov. Tocmai se publicau scrierile ţinute la index. Din exil fusese rechemat acad. Saharov. Lumea stătea la cozi imense pentru a cumpăra „Moskovskie novosti”, de departe cea mai curajoasă publicaţie din acea epocă. Mai mulţi intelectuali de marcă reveneau la catedre. Kuniţyn, de exemplu. În Biblioteca de Limbi Străine puteai citi până la uitare de sine cărţi româneşti, dintre care unele nu se găseau nici la Bucureşti. Eram îndrăgostit. Într-un cuvânt, Moscova sfârşitului de deceniu a fost oraşul tuturor posibilităţilor, cel puţin pe plan intelectual.

 

R: În final, spuneţi-ne câteva cuvinte despre desfăşurarea acestui program de rezidenţe de către ICR Paris.

 

Galaicu Paun

Galaicu Paun

Em. G.-P.: Puţin înainte de sosirea mea la Paris, ca bursier ICR, eram solicitat de revista „Vatra” să iau parte la o dezbatere cu tema: „Arta traducerii”. Cu permisiunea Dvs., reproduc un mic fragment, semnificativ în economia proiectului meu, romanul Ţesut viu. 10 x 10: „Îndrăznesc să afirm, în cunoştinţă de cauză că este mai uşor să găseşti echivalentele unor termeni specifici, iar la rigoare să le şi inventezi, decât să redai plenar, fără pierderi colaterale, nu atât textul cutărui sau cutărui mare creator, cât acel ceva de-citit-printre-rânduri ce-i condimentează scriitura. Mai mult ca oricare altă artă, cea a cuvântului este una contextuală. Şi… cine ştie dacă nu tocmai partea intraductibilă face deliciul fiecărei literaturi naţionale. A-l traduce pe Roland Barthes, în litera şi spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă. Întrebarea este şi rămâne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rânduri?. Ei bine, prozatorul „traduce” şi el, dar din mai multe surse odată: glasul epocii, vocile interioare ale personajelor, atmosfera oraşelor în care are loc acţiunea etc., etc. Cum unul dintre capitole se desfăşoară (şi) la Paris, mai exact în Cartierul Latin, fireşte că m-am „impregnat” de oraşul-lumină, pentru a-mi iradia întreg romanul!

 

Paris – Chisinău;

27 oct., 3 noiembrie 2010

 

Interviu realizat de Daniel TINCU

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s