Vârstele Bucureștiului – De la ”Micul Paris” la ”Casa Poporului” pe scara istoriei: interviu cu Andrei Egli, rezident ICR Paris

Bucureștiul arată azi ca un bătrân mozolit, sâcâit de griji, goluri de memorie  și crize de identitate. De-a lungul timpului orașul a cicatrizat răni de care nu mai știe nimeni. Bucureștenii, bramburiți pe cărările tranziției nu mai au timp de problemele lui. Politicienii promit autostrăzi suspendate iar oamenii șerpuiesc împovărați în oraș printre gunoaie și maidanezi. Și totuși, există câțiva tineri arhitecți care cred cu tărie într-o soartă mai bună a Bucureștiului.

Photo © Dan Piersinaru, www.danpiersinaru.ro

Andrei Egli se apropie de 30 de ani. Emană încredere, determinare și multă pasiune. Ochii lui mari, albaștri, se luminează când vorbește despre trecutul ”burgeois” al târgului de pe Dâmbovița, și se aprind când expune viziuni proprii de refacere a memoriei culturale a orașului. În acești ochi de arhitect Bucureștiul se identifică lejer cu ”Micul Paris”, dar poartă totodată traume ale comunismului, precum pierderea cartierului Uranus sau a Mănăstirii Văcărești. Problemele cu trecutul au rămas nerezolvate, iar Andrei Egli explică mai departe importanța recuperării tuturor experiențelor din urmă și necesitatea recompunerii unei memorii culturale a orașului…

–         Andrei, proiectul tău pleacă de la noțiunea de memorie culturală a orașului. Dezvoltă în câteva fraze această sintagmă și ideea principală a proiectului tău.

–         Memoria culturală este o disciplină relativ nouă. Acest cîmp de cunoaștere se află undeva la interferența dintre antropologie și științele sociale. Conceptul a apărut în 1992 în contextul unei lucrări despre antichitatea egipteană, publicată de istoriograful german Jan Assmann. De atunci acest domeniu s-a dezvoltat în continuu. Totodată el devine interesant în contextul Bucureștiului. Am constatat că românii nu mai știu cum a pierdut Bucureștiul cartiere întregi în perioada comunistă, cartiere de mare valoare, și cum odată cu ele a dispărut și un mod de viață. Punctul focal al demersului meu e constituit de demolările ceaușiste petrecute mai ales în anii `80. Acestea au făcut să dispară aproape o cincime din centrul vechi  al orașului și în același timp o parte din identitatea sa culturală. Din păcate în prezent nu se mai vorbește despre această distrugere. Noi moștenim ”Casa Poporului” și tot ansamblul construit în zona centrului civic ca pe un fapt de la sine înțeles. Nu ne mai punem problema trecutului, nu ne mai întrebăm asupra istoriei locului. La nivel de administrație nu se încearcă integrarea a ceea ce a fost o traumă în țesutul orașului, la narațiunea lui prezentă. Nu am integrat această porțiune de trecut violentat în prezentul orașului.

–         Vorbești despre demolările din comunism care au contribuit decisiv la pierderea identității culturale a Bucureștiului. Acest proces a continuat însă și după revoluție?

–          Absolut. Acest fenomen încă se produce, dar din cauze cu totul diferite. Ideea care mă preocupă pe mine este cum se poate reînnoda prezentul la nivelul istoriei și narațiunii orașului pe un secol întreg. Din acest punct de vedere mă interesează cum se poate recupera această istorie și identitatea ei pierdută. Există statistici care plasează Bucureștiul printre capitalele cu cele mai mari distrugeri produse pe timp de pace în lume. Reprezintă astfel un caz interesant de recuperare a memoriei culturale pierdute.

–         Care ar fi explicațiile pentru aceste pierderi masive? Nu există autorități preocupate pentru conservarea identității culturale? Nu se urmărește o viziune în acest sens?

–         Distrugerile la care mă refer în primul rând sunt cele făcute în perioada Ceaușescu. Ce s-a întâmplat după revoluție s-a petrecut în febra tranziției. Chiar dacă există reglementări în vigoare și autorități precum un minister al culturii sau o comisie a monumentelor, ele nu funcționează întotdeauna cum ar trebui.

–         De câteva săptămâni cercetezi problema patrimoniului în cadrul rezidenței pariziene. În ce măsură servește Parisul ca model  în sensul conservării memoriei culturale a orașului?

–         Trebuie menționat că Parisul s-a aflat de câteva ori pe muchie de cuțit în istorie. În al doilea război mondial, Hitler a dat ordin ca orașul să fie ras, dar un general nazist a refuzat îndeplinirea acestui ordin. În secolul al XIX-lea au existat de asemenea inițiative la scară foarte largă în sensul reconfigurării orașului. Mă refer aici la celebra acțiune de refacere urbană a baronului Haussmann. Toate operațiunile respective au fost însă făcute într-o anumită direcție și cu o viziune clară. Dincolo de aceste reconfigurări importante, Parisul și-a păstrat admirabil patrimoniul. Există clădiri de secol XVII în care se locuiește și azi, sau în care s-a locuit peste 300 de ani. Din acest punct de vedere Parisul e unul dintre cele mai bine conservate orașe din Europa. Nu întămplător aici au fost clasate primele monumente in 1840. În ce ne privește, e de notorietate cum România s-a orientat către modelul francez  încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Înrudirea noastră culturală cu Franța constituie un motiv în plus pentru care m-am concentrat asupra Parisului. În privința salvgardării patrimoniului consider că modelul francez e cel mai potrivit pentru țara noastră.

Photo © Dan Piersinaru, www.danpiersinaru.ro

–         Dincolo de contextul legislativ prin care francezii își apără patrimoniul, ce fac ei concret pentru a-l conserva?

–         În societatea franceză acționează tot soiul de asociații cetățenești. Acestea își asumă un rol activ și impun sistematic reglementări importante. Spre exemplu am întâlnit un președinte de asociație care militează de 10 de ani, cel puțin, pentru conservarea cartierului Marais. Mai există o mișcare similară care caută să redescopere râul Bièvre, acoperit la propriu și abandonat între anii  `30-`50 în contextul dezvoltării orașului. Acțiunea lor e cu atât mai importantă cu cât acest râu are conotații culturale însemnate, el fiind în trecut, pictat, sau menționat în poeme. La noi, la nivel de societate există o blazare în oameni.  Acum, pe fondul recesiunii aceasta s-a întețit. Oamenii au priorități care țin de nevoile primare, lucru specific pentru o societate aflată încă în tranziție. Din punctul meu de vedere însă, tocmai în aceste perioade critice ar trebui să se acționeze și să se ia marile inițiative. Personal, am avut un proiect-iniţiativă proprie, cetăţenească, ce viza folosirea liniilor ferate din București pentru crearea unui sistem de tren urban. În cadrul acestei rețele s-ar fi făcut legătura între puncte centrale ale orașului și zone limitrofe ca Otopeni sau Mogoșoaia. Există și alte inițiative cum ar fi a celor care administrează proiectul ”Case care plâng”. Numai că, atâta timp cât nu se coagulează o opinie publică în jurul acestor demersuri,  ele nu vor fi luate în seamă. Angajamentul oamenilor este de scurtă durată și nu se strânge masa critică necesară susținerii unor astfel de proiecte. Eu caut să explorez cum s-au petrecut lucrurile la Paris în condițiile în care și Franța are un sistem legislativ relativ inerțial și e o țară cu o administrație stufoasă și rigidă. Germania sau alte țări europene sunt mult mai dinamice din acest punct de ved. E interesant de văzut ce s-a făcut aici în acest context.

–         Vorbești de o preocupare civică a parizienilor pentru protejarea patrimoniului. Crezi că și bucureștenii ar trebui să se implice în procesul de conservare al orașului? Cum ai vedea o astfel de acțiune civică la București?

–         Am discutat de dispariția cartierului Uranus survenită în anii 80. Trebuie știut că există părți din cartier care au supraviețuit. Este interesant că au apărut bloguri cu poze și alte materiale care amintesc despre această zonă condamnată cândva la uitare. Un semnal pozitiv ar fi că oameni care au locuit-o intră pe aceste bloguri și își spun povestea. Toți par să se refere la acel cartier ca la un paradis pierdut. Cartierul Uranus avea într-adevăr o aromă specială, era o zonă cu relief, cu străzi în pantă, unice în București. În acest context ar fi interesant să se strângă o masă de oameni care au locuit acolo și care ar fi dispuși să contribuie cu fotografii și cu povești în cadrul unui centru de informare. Un muzeu presupune cheltuieli nejustificate pe timp de criză, dar organizarea unui infobox cu expoziție permanentă și cu o arhivă media despre cartierul Uranus ar fi o inițiativă excelentă. Este necesar să se recupereze poveștile individuale întrucât memoria culturală reprezintă un concept subiectiv care se compune dintr-o sumă a memoriilor indivizilor. Platforma acestor bloguri permite tocmai recuperarea poveștilor individuale, nefiltrate, care permit refacerea eficientă a memoriei culturale.Personal, cred că toate cartierele din București care se află și azi în pericol de pierdere a identității ar trebui protejate de locuitorii lor. Îmi dau seama că vorbim despre schimbarea mentalităților, un proces anevoios, dar iată un alt aspect în care încerc să explorez posibilități de acțiune.

–         Se spune că Bucureștiul ar fi un oraș neinteresant din punct de vedere turistic. Cum se explică acest lucru și care ar fi implicația identități culturale pierdute?

–         Cred că Bucureștiul se poziționează într-un mod mult prea clasic din punct de vedere turistic. Se merge pe ideea că vizitatorii vin să vadă ce nu au la ei în țară, când de fapt, singurul obiectiv pe care îl găsesc doar la noi este ”Casa Poporului”. Ar fi trebuit înțeles că Bucureștiul a devenit atractiv în ultimii ani mai ales ca destinație de nișă. Vorbim de un oraș vibrant cultural care trece drept un centru regional pentru festivaluri de muzică, artă vizuală, sau pentru cultura de tip underground. În acest context e clară tendința orașului de a asimila cât mai mult. Mișcarea de maestru pe care ar putea-o face administrația ar fi transformarea Bucureștiului într-o destinație turistică de nișe. E adevărat că în privința turismului clasic, orașul nu poate oferi prea mult pentru că nu este alcătuit corespunzător. Pentru turismul clasic, de familie, care presupune vizitarea de muzee și catedrale nu ne putem compara cu Viena, Berlin sau Paris. Din acest punct de vedere nu ne putem raporta nici măcar la Budapesta. Pe de altă parte, Bucureștiul propune o diversitate arhitecturală particulară. În acest sens el pare avantajat de tipul de safari urban pe care-l practică mai ales anglo-saxonii. Este un oraș cu multiple influențe. Astfel, pe o stradă aduce aminte de Paris, pe alta pare un un orășel balcanic. Acest lucru îi conferă diversitate, dar și incoerență. Recuperarea memoriei culturale ajută și la recăpătarea unei coerențe a orașului. Reușim să înțelegem astfel de ce o zonă e atât de absurdă, atât de ciudată și nu altfel.

–         Ca arhitect studiezi structura orașelor, te focalizezi asupra elementelor de atmosferă, de stil. În contextul ăsta aș vrea să ne spui care este locul tău preferat din Paris?

–         Am descoperit de curând unul. Este vorba despre Parcul Monceau. Întâlnirea cu acest loc mi-a amintit izbitor de grădina Ioanid din București. Îmi aduc aminte că în grădina Ioanid mă plimba frecvent tatăl meu când eram copil și tot acolo am învățat să merg pe bicicletă. Parcul Monceau are o configurație similară cu acest decor al copilăriei mele. Diferența constă doar în faptul că el este cam de zece ori mai mare decât grădina Ioanid. La nivelul Parisului reprezintă însă doar un parc mediu. Dincolo de aspectul subiectiv, mi-a plăcut foarte mult caracterul liniștit al zonei. Un loc rămas neatins de hoardele de turiști din Paris.

–         Că tot vorbim de asemănări între București și Paris, ce părere ai despre celebra asociere dintre cele două orașe, asociere care a consacrat în timp supranumele de ”Micul Paris” pentru capitala noastră. Mai există în ziua de azi vreo argumentație pentru acest supranume?

–         Există încă suficiente motive pentru o astfel de titulatură a Bucureștiului. Chiar constatam zilele trecute cum anumite colțuri de Paris amintesc izbitor de colțuri de București. În primul rând trebuie știut că nu noi ne-am autointitulat ”Micul Paris” ci că ne-au identificat așa celelalte țări balcanice. La începutul secolului al XX-lea România reprezenta o forță regională, fiind cea mai dezvoltată economie din Balcani. La rândul său Bucureștiul însemna un centru pentru negustori, iar aceștia observând asemănările cu Parisul, l-au numit ”Micul Paris”. Din punct de vedere arhitectural Bucureștiul a importat modelul parizian. O explicație pentru acest lucru o constituie numărul mare de arhitecți români care se formau în acea perioadă la școala franceză. Primarul Protopopescu a tăiat anumite bulevarde după modelul lui Hausman, evident la scara Bucureștiului. Regăsim același model de urbanism, constituit de axe reprezentative, cu piețe și monumente plasate în mijlocul acestora. Printre cele mai pariziene zone din București aș numi Lipscănia, care îmi aduce aminte de Montmartre. Calea Victoriei păstrează un caracter parizian puternic. De asemenea zona Izvorul Rece cu Biserica Greacă aduc destul de mult cu Madeleine. Se poate face foarte ușor asocierea și între segmentul  Kisselef –  Charles de Gaulle și Champs Elysees – Concorde.

–         În final aș vrea să ne spui în ce măsură te-a ajutat acest program de rezidență în ceea ce ți-ai propus.

–         E lăudabil faptul că ți se oferă ocazia să intri în contact cu instituții și cu resurse culturale pe care din România nu le poți accesa. În ce mă privește am consultat o serie de biblioteci în vederea suportului teoretic de care am nevoie pentru demersul meu. Am constatat astfel că Parisul este uluitor de bogat și la acest capitol. De asemenea am avut ocazia să vizitez ”Cité du Patrimoine et de l’Architecture” unde sunt expuse la scară de model monumente reprezentative ale Franței.  În concluzie rezidența pariziană a însemnat pentru mine o perioadă valoroasă de cercetare și de acumulări.

 

Interviu realizat de Daniel TINCU

Publicités

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s