Irina Cios – Discuție despre arta contemporană, artistul angajat și problemele societății

Deschisă, zâmbitoare, voluntară, surprinzătoare… Irina Cios împărtășește degajat, fără construcții absconse, abordări proprii, optici și frământări personale despre artă, societate și lume. Autoritatea metalică a directorului îmbătat de putere, dar și blazarea sau expresia de înțelept al cetății, apanaj al profesorului universitar român, care se crede infailibil, anunțau un interviu-instructaj, ca de la maestru la învățăcel. Da, Irina Cios conduce din 1999 “Centrul Internațional de Artă Contemporană”, predă la „Universitatea de Artă” din București și în calitate de curator inițiază expoziții. Numai că ea nu vorbește despre impresionism sau modernism ca din amvon. Dincolo de 20 de ani de activitate și alte referințe biografice de seamă, apare un om entuziast, curios. Un veritabil om de artă care vorbește în dialogul următor, printre altele, despre ce înseamnă „Centrul Pompidou” pentru arta contemporană a lumii, despre confuzia dintre modern și contemporan, sau despre moartea vecinătății în orașul de azi…

Reporter: Doamna Irina Cios, aș vrea să pornim discuția noastră cu o edificare asupra noțiunii de artă contemporană. Cum se definește sintetic această formă de artă?

Irina Cios: Putem redacta o teză de doctorat pe această temă. Pe scurt aș spune că nu tot ce ‘trăiește’ azi e contemporan. Există mai multe modalități de definire a creației contemporane, cum ar fi arta actuală sau art vivant. Termenul generic de artă contemporană se referă mai ales la artele vizuale. Într-adevăr există teatru contemporan sau dans contemporan, dar în lumea artistică noțiunea de artă contemporană definește o manifestare din zona de vizual.

„Arta contemporană urmărește o permanentă deplasare a limitelor”


R: Oamenii echivalează adesea contemporan cu modern. Unde apare confuzia și ce separă modernul de contemporan în artă?

IC: Mai degrabă utilizarea termenului de modern conduce pe o pistă falsă. Confuzii se produc la tot pasul în acest sens. Spre exemplu, în arhitectură, în afara specialiștilor, nimeni nu zice “clădire contemporană”. Oamenilor le vine mai ușor să spună „cladire modernă”. În mintea multora tot ce e inovator, proaspăt, actual e modern, dar în sens istoric modernitatea și-a consumat momentul. Asta nu înseamnă că unii artiști din ziua de azi n-au rămas atașați stilistic unui discurs modernist. De cealaltă parte, arta contemporană înglobează un tip de căutare, de continuă experimentare. Astfel, sensul contemporan se actualizează tot timpul. Departajarea între artiștii atașați astăzi unei abordări moderne sau uneia contemporane ar fi că în timp ce prima propune o experiență creativă în limitele unui cadru predefinit, cea de-a doua urmărește o permanentă deplasare a limitelor.

 

R: Conduceți Centrul Internațional de Artă Contemporană (CIAC) încă din 1999, ați participat la numeroase conferințe pe teme de artă contemporană, în multe locuri din lume. Ce v-a determinat să participați la rezidența de creație ICR Paris?

IC: Rezidența ICR de la Paris a însemnat o oportunitate extraordinară pentru mine în sensul recuperării unei legături pierdute. Pe harta culturii contemporane europene Parisul e un pol important. Din păcate, însă, Franța are o fixație pe sine. Pentru apărararea valorilor lingvistice și culturale locale, francezii s-au înconjurat ușor-ușor de un „parapet”. Celelalte culturi europene care folosesc drept mijloc de comunicare limba engleză sunt mai deschise. În ultimii ani, prin forța lucrurilor am lucrat mai mult cu alte țări europene decât cu Franța. E o relație care din punctul meu de vedere trebuie recuperată atâta timp cât aici se întâmplă lucruri interesante.

“Centrul Pompidou e ca un far. Îți arată deodată lucrările recente, dar și ultimele decenii de creație”

R: Ați venit la Paris pentru a reface o legătură, dar în același timp în cadrul unui proiect de creație. Cum vă ajută orașul?

IC: Franța are niște instituții-far care îți oferă imediat o privire asupra fenomenului artistic contemporan. Numai dacă vii la Paris și vizitezi Centrul Pompidou ai imediat informație despre lucrările recente, dar și despre ultimele decenii de creație. Există aici prezentarea de expoziții curatoriale, care au un concept, care sunt de cercetare. Am avut șansa să văd expoziția “Dreamlands” care a proiectat un pasaj de la suprarealism până la arta digitală, evaluând felul în care e vizualizat spațiul urban contemporan. Pornind de la modul în care utopiile sunt traduse prin parcurile de distracție, gen „Disneyland”, care au implantat în așteptările oamenilor tipul de loc în care totul e posibil expoziția analizează structura megalopolisului contemporan.. E suficient să poți vedea o asemenea expoziție pentru că-ți dă de gândit, îți pune în perspectivă niște lucruri și-ți oferă dintr-o privire lucrările cele mai recente ale artiștilor din toată lumea. Din această perspectivă experiența pariziană e un real câștig.

„Proiectul meu discută schimbarea de accent de la înțelegerea vecinătății ca loc de comuniune, la atomizarea și regularizarea ei.”

 

R: Dumneavoastră aveți propriul proiect de expoziție. De fapt, chiar rezidența o dedicați dezvoltării acestuia. La ce se referă proiectul dumneavoastră?

IC: Proiectul meu pleacă de la conceptul de ,,non lieu” introdus de antropologul francez Marc Augé. Acesta definește tipul de structură spațială care nu are niciun fel de definire culturală. De regulă acestea sunt culoarele unui aeroport, pasajele de la supermaketuri, casa scărilor etc… Ele sunt doar locuri de trecere cărora oamenii nu le acordă atenție. Prin extindere la structura orașului ele devin autostrăzile, tunelurile etc… Am mai avut un proiect legat de vecinătate. La origine vecinătatea era un tip de organizare socială în care exista limita, care putea fi transgresată: gardul semnala linia de demarcație, iar pârleazul comunicarea. Limita era privită mai mult ca un punct de întâlnire. Pe de altă parte, vecinătatea însemna asumarea unor valori și responsabilități comune față de protejarea unui anumit teritoriu. Așadar, vecinătatea era un liant între oameni. Pe de altă parte dacă spațiul public era un loc de întâlnire și de mediere, astăzi el devine din ce în ce mai restricțional și mai regularizat. Se manifestă tot mai mult tendința de a extinde spațiul privat înspre spațiul public. Asta e o mutație interesantă. Azi vecinătatea e din ce în ce mai regularizată de porți, ferecături, parole, chei. Oamenii nu se mai cunosc între ei. Vecinii se întâlnesc doar în situații conflictuale în care reclamă ceva. Nu mai există niciun fel de comunicare și nici dorința de a mai construi ceva împreună. Proiectul meu pune în discuție schimbarea de accent de la înțelegerea vecinătății ca loc de comuniune, la atomizarea și regularizarea ei.

 

R: Că tot vorbim despre un tip de de societate care alege izolarea, care taie comunicarea, cum se face că arta contemporană reprezintă în România mai degrabă o necunoscută? Oamenii nu știu prea bine nici ce înseamnă acest concept, și nici nu pot identifica artiștii sau lucrările lor.

IC: La noi există niște tare care au nevoie de timp pentru a fi îndepărtate. Inainte de ’90 creația artistică trebuia să ilustreze succesele regimului si sa fie impicată în societate. Acest lucru a format niste preconcepții și a deturnat interesul publicului. In plus astăzi, absența educației artistice și interesul aleatoriu al mass-media fată de creația contemporană conduc în aceeași direcție. În Europa și SUA prezentarea și punerea în discuție a acestor probleme s-au făcut în anii `60 și au fost dublate de un discurs filozofic și de mișcări sociale. Publicul a devenit astfel obișnuit, ba chiar așteaptă din partea artiștilor să fie prezenți, să intervină, să pună în discuție aspectele problematice ale vieții cotidiene, să ofere instrumente creative în medierea tensiunilor determinând astfel dorința de participare și de implicare. Conceptul de artist angajat se defineste, iată, din aceaste perspectivă și nu ca instument ideologic de propagandă, așa cum era promovat la noi. E o perioadă pe care trebuie să o recuperăm. Dar sigur, arta comunitară și participativă reprezintă doar una dintre direcțiile propuse de creația contemporană.

 

R: Pentru a ne destinde un pic aș vrea să vorbim acum despre un mit din zona artei. Când ne referim la artist, ne gîndim de regulă la un individ abstract, predispus la visare, lunatic… Cum arată însă artistul de azi care propune instalații, inovații, soluții digitale?

IC: Trăsătura definitorie pentru artist a fost dintotdeauna non-conformismul. Mă uit la studenții mei de la Universitatea de Artă și constat un tip de neliniște care până într-un punct îi potențează. Ideea e să nu rămână numai cu non-conformismul. Tipul de artist cu pletele în vânt, care stă și se uită la lună și la stele în asteptarea inspirației nu prea mai e de actualitate. Mai degrabă azi vezi artistul care folosește orașul ca atelier, pictează pe pereți, are mereu camera la el, face grafitti și happening-uri spontane și alte chestii asemănătoare care îl ajută să iasă din recul. Mi-aduc aminte de niște studenți care au luat o planșetă, si au făcut din ea sanie pe scările din facultate. Asa ca miturile nu dispar, doar se actualizează.

„Viața unui oraș pulsează în stradă.Muzeul e important, dar cultura actuala se descifrează în stradă”


R: În încheiere aș vrea să lasăm un pic deoparte subiectul ‘artă’ și să-mi spuneți cu ce vă ocupați timpul liber…

IC: Arta funcționează ca o capcană în acest sens… Lumea în general are un job, interesant sau de rutină, foarte solicitant sau anost, și atunci spune că se refugiază în artă. Când ai arta ca job, ce-ți rămâne de spus… Că-ți plac animalele, că-ți place să stai în natură, să-ți petreci timpul cu familia… Îmi place să călătoresc. Îmi aduc aminte că în Paris am ajuns prima dată în `91. Resimțeam disperarea să văd tot. Am stat o lună și cred că am trecut prin toate muzeele posibile de la cap la coadă. Nici n-am apucat să vad orașul. N-am băgat de seamă care era atmosfera. Acum îmi dau seama că viața unui oraș pulsează în stradă. De acord, muzeul are importanța lui, dar cultura actuală a unui oraș se descifrează în stradă.

 

 

 

Interviu realizat de Daniel TINCU

Ce contenu a été publié dans artistes par institutroumain. Mettez-le en favori avec son permalien.

A propos institutroumain

L’Institut Culturel Roumain de Paris porte toute l’effervescence de la culture roumaine en France. Notre principale mission est celle de nourrir les liens historiques entre les cultures vivantes roumaine et française. www.ruedelexposition.fr Paris 7ème : 1 rue de l'Exposition, M° Ecole Militaire (ligne 8) Horaires d’ouverture : du lundi au vendredi : 10 h – 13 h et 14 h – 18 h

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s